O poezie ieşită din tiparele clasicităţii, sincronizată consecvent la vulnerabilităţile şi leitmotivele poetice postmoderniste ne prezintă doamna profesor Monica Buţu în volumul de poezii „Poenade” apărut la Editura Prier din Drobeta Turnu Severin.
Poeziile doamnei Monica Buţu sunt de o simplitate dezarmantă, expresivă şi totodată reflexivă. Starea de meditaţie a poetei se converteşte într-o stare de creaţie cu uşoare tensiuni aprehensive: „Am mers din nou/ pe strada Poemului./ Fără case şi lumini, cu uşi închise/ ca un albatros/ care-şi face somnul/ în timpul zborului.” (Poenadă)
Spectacolul poetic pe care ni-l oferă autoarea acestei cărţi conţine impulsuri insistent erotice, cu suişuri şi coborâşuri în timp, dar şi cu nostalgii şi reflecţii despre iubire şi viaţa trăită în taină, aşa cum deducem şi din versurile scrise cu multă măiestrie: „Ştiu să iubesc în şoaptă/ şi să îmi port tăcerea-n anotimpuri/ şi voi scrie cu degetul pe nisip/ cuvinte…/ voi sta aplecată/ şi le voi acoperi cu palme în rugă.” (Spovedanie neterminată)
Putem aprecia că versurile Monicăi Buţu sunt pretextele ontologice utilizate cu discreţie livrescă pentru a-şi liriciza viaţa trăită, aşa cum de altfel observăm din textele lecturate. Erotismul versurilor sale înseamnă trăire intensă, iar construcţiile lirice sunt de o frumuseţe debordantă: „Noi am aprins în/ suflet candele,/ unii pentru alţii./ Ele nu se vor stinge/ Fiinidcă au pâlpâiri de gânduri nevinovate.” (Iubire)
Versurile poetei creează o poezie cu un amestec fantastic de sensibilitate, adesea virată în hipersensibilitate care penetrează cu eficienţă platoşa sensibilităţii cititorului. De sub seninătatea apolinică dată de înţelegerea marilor cicluri integratoare ce ne includ la trecerea prin anotimpuri se observă inerentele regrete şi se simte lacrima suprimată: „În fiecare colţ din mine/ miroase a anotimp trecut,/ miroase a copilărie,/ a dor de tot ce am iubit.” (Acord de anotimpuri)
Deşi nu am avut plăcerea să cunosc autoarea, din lecturarea versurilor mi-am dat seama că este o poetă tânără, cu harul poeziei bune, cu un spirit întreprinzător şi cu o sensibilitate aparte. Ea nu liricizează avuabil ci este situată ca un reflector al lumii înconjurătoare, îşi este propria stampă între vis şi realitate. Ideea comparabilităţii lumii înconjurătoare cu lumea lăuntrică, dar şi cu propria filosofie a spaţialităţii şi temporalităţii fiinţei, sunt frumos sugerate în versuri de o simplitate stilistică eficientă şi emoţionantă: „Eu stau la o margine a orei,/ tu la cealaltă./ Privirea ni se odihnea undeva/ între noi,/ ca şi când n-ar fi vrut să atingă/ nici ochii mei/ nici pe ai tăi.” (Ora), sau „E prea târziu/ să-nchidem/ ferestre peste suflet./ De ieri, gerul îşi ţese/ frumosu-n flori/ şi-n frunze.” (Târziu)
Erosul din poezia Monicăi Buţu provoacă emoţii puternice iar autoarea foloseşte un stil aluziv, rafinat în a-l estetiza. Secvenţele poetice redau un lanţ de idei ce situează eul liric într-o expresie de reflexivitate şi oniricul este nuanţat diferit dar ubicuum în relatarea iubirii: „Când iubim,/ ne rezemăm capul/ pe umărul zilei/ şi dormim/ nopţi fără sfârşit./ Învăţăm să măsurăm timpul,/ iubind.” (Când iubim) Scrie meditativ Monica Buţu şi mirajul poesisului său provine din contemplarea lumii înconjurătoare, viersuind cu propria atingere asupra cititorului. Tonul elegiac este admirabil folosit, fiind blând şi pastelat: „Glasul de toacă nu se aude/ şi clopotul, sub greul ger,/ a-ncremenit de răutatea/ războaielor ce sunt sub cer.” (Sfântul Andrei)
Racordată la realitatea societăţii contemporane poeta consideră că „Doar iubirea şi moartea separă timpul de noi” şi iată cum versurile sale au propria autenticitate şi originalitate. Autoarea nu este complexată de amintiri inutile, nici de regrete şi obsesii mistuitoare. Introspecţiile sale meditative, paradisiace şi elegiace, urmând uneori un ritual hieratic în care sacralitatea clipei este recuperată şi o iniţiază în aspiraţia către sublim: De aseară, crucea la biserici/ e ca şi crucea lui Andrei/ şi în alb de frig, pe sub ferestre,/ se aud cântări de lerui ler.” (Sfântul Andrei)
Pentru poetă trăirea este un mod justificat de a reface o lume pierdută, iar poemele sale sunt imaginile definitorii, scripturale ale unui univers fluid, în mişcare astrală: „Se cunună munţii cu zăpada/ cu vălul ridicat până la tâmplă./ Viscoleşte cu alb până la stele,/ cu alb până la nori/ să-mpânzească negrul privirilor/ ce dor.” (Înveşmântări)
Mai observăm, în creaţiile profesoarei Monica Buţu, că în etapa literară de astăzi post/transmodernă străbate o axă temporală. Ea străbate atât aspectele teoretice cât şi textura de motive a poeziei. Limbajul liric şi sensibilitatea poetică traversează timpul în cele mai diverse sensuri: „Eu stăteam la o margine a orei/ tu la cealaltă.” (Ora)
Se pare că autoarea, la fel ca Ştefan Augustin-Doinaş, depăşeşte în gândire tradiţionalismul literar, poezia sa având o fizionomie aparte, este o somaţie a realului. Filosofii din toate timpurile, indiferent de nivelul de dezvoltare a societăţii în care au trăit, au abordat problematica timpului ca obiect de meditaţie. Aşa cum, de altfel, o face şi autoarea în acest volum de versuri. În complexitatea problematicii timpului, timpul literar este doar timpul estetic care nu se poate amesteca în cotidian, deşi poate avea unele atribute asemănătoare acestuia, neurmând însă nici o lege a lui. Originea unitară a timpului, în viziunea lui Bergson, generează o definire uniperspectivistă a timpului literar doar în direcţia esteticului. Menţionăn, de asemenea, că din lecturarea poeziilor Monicăi Buţu se desprinde la fel ca la Heidegger concepţia lumii ce se fundamentează pe două elemente centrale: fiinţă şi timp: „N-am să mai ştiu de unde începe răsăritul,/ nici unde se sfârşeşte apusul./ N-am să mai văd lucruri./ Abia întrezăresc oameni.” (Să scriu)
Aşa cum precizam mai înainte, din lecturarea poeziilor din această carte observăm că autoarea, pornind de le reperele filosofice menţionate, consideră temporalitatea literară nu numai ca o textură de motive literare ce privesc timpul, marcând convenţional actualitatea eului liric, ci şi ca pe un mecanism care generează o conştiinţă a lumii cu stările afective ca modalităţi temporale.
În concluzie, apreciem că în cazul realităţii de astăzi, sau mai bine zis al noii normalităţi, când roata schimbărilor este în plină mişcare, Monica Buţu scrie o poezie bună, apreciată de cititori, are o scriitură originală iar în hermeneutica poeticii româneşti o putem aşeza între post şi transmodernism şi să nu uităm că „Doar iubirea şi moartea separă timpul de noi.” (Eternitate)
Mircea Tutunaru
