BIOGRAFIE
(la cartea, Ce vede piatra”)
(10 iunie 1997- Ion Popescu Brădiceni)
Pe adevăratul său nume Ion D. Scorei, poetul s-a născut în comuna Ceauru, satul Tămăşeşti, judeţul Gorj (actuala comună Băleşti), la 16 ianuarie 1932.
Licenţiat în drept, prin absolvirea Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi contabil, prin absolvirea Şcolii Tehnice Financiare Bucureşti, a activat în Uzinele Mecanice Sadu 40 de ani, în diferite posturi de execuţie şi răspundere, acum fiind pensionat.
Debutul literar şi l-a făcut, concomitent în Revistă, Convorbiri Literare” de la Iaşi şi “Familia” de la Oradea.
Mai publică, uneori curent, alteori cu intermitenţe, în revistele, Ramuri”, Luceafărul”, Suplimentul Literar”, „România Liberă”.
Editorial, debutează cu placheta de versuri, „Cărămizi pentru o catedrală” în anul 1993, la Editura Spicon. În 1995, îngrijeşte antologia intitulată, „În centrul Luminii” a membrilor Cenaclului ,,Ion Minulescu” din oraşul Bumbeşti-Jiu, neîntrerupt din 1980, fiind considerat mentorul şi îndrumătorul acestui important cenaclu gorjean.
Ca publicist, a debutat în presa centrală a vremii, iar după 1989 este unul dintre colaboratorii frecvenţi ai „Gorjeanului”, la „Opinia”, „Curierul minier” şi „Jurnalul de Gorj” a fost (şi este la C.M.) redactor.
Ca poet, salutat cu dezinvolt şi proaspăt optimism de Constanța Buzea, în „România Literară”, I. D. Sicore mizează pe forţa neistovită a cuvântului de a-şi învălui mesajul în aura metafizică. Stilist pe spaţiu scurt-fapt literar rar astăzi el izbuteşte să transforme saltul fiinţei din contigent în transcendent în monograme intertextuale, în graţioase unduiri semantice. Se exprima fluid, dacă îl raportăm, totuşi, la tradiţia genului, rupturile ţinând mai de grabă de echilibrarea dintre abstract şi concret dintre regimuri ideatice. Ca să conchidem, cu aceasta a treia carte, I. D. Sicore pare să confirme la răspântie de milenii, propunând un discurs epurat la maximum, autocenzurat, însă, paradoxal, calofil, dar nu preţios.
Dimpotrivă, cu geometrii lucide, care activează depozite lirice uriaşe, veritabili vulcani, deasupra cărora formele străvezii ale transfigurărilor sublime rezistă intacte, vinovate de a se fi înzeit. Cât priveşte haikuul, I. D. Sicore l-a desprins, ca haijin cu-minte şi atent, din matricea culturală japoneză, acolo unde patron este nemuritorul Matsuo Basho (1644-1694), care a revoluţionat această formă poetică, dându-i naturaleţe, gingăşie, simbolism şi o senină gravitate. În poezia română s-au tradus, fiind primiţi cu bucurie, haikuuri de Ciyo-Jo (1701-1775), Buşon (1715-1783), Issa (1763-1827). Kyoshi ș.a.m.d. Poezie rafinată şi populară, haikuul întruchipează o viziune asupra lumii, fiind un gen paradoxal, care îngemănează inefabilul şi concreteţea şi traduce însuşi suflul existenţei.
……………………………………………………………………………………………………………..
În prezent,
Poetul I. D. SICORE, la vârsta de 85 de ani încă mai compune versuri şi încă mai publică în diverse reviste şi ziare.
La 85 de ani. Nu este aşa de simplu să te împaci cu gândul că anii au trecut… ca din omul care ai fost nu prea mai reprezinţi mare lucru pentru nimeni.
Chiar azi am citit pe fața dumnealui regretul că nici măcar PRIMĂRIA nu îl mai invită la nici un eveniment, nu că ar putea participa, pentru că îi este greu, EVIDENT… dar, faptul că cineva îşi mai aminteşte că încă mai există… l-ar bucura.
Scrie! Scrie neîntrerupt şi se bucură când îi apar poeziile în ziare. Decupează toate articolele şi le pune cu grijă în dosare… spunând: poate va fi vreodată cineva interesat de scrierile mele…
Banii sunt puţini. Medicamentele şi cheltuielile cu întreţinere îi consumă o bună parte din pensie. Nu mai tipăreşte cărţi prin editură, pentru că sunt costuri foarte mari, dar se bucură ţinând în mână şi răsfoind doar manuscrise.
Pentru că am avut ocazia și onoarea să îl cunosc personal, am decis, bineînțeles, cu acordul dumisale, să public o parte din scrieri, online, pentru a rămâne nemuritor.
Kessy Ellys Nycollas
