S-a scris mult şi încă se va mai scrie despre viaţa şi opera artistică a marelui sculptor şi arhitect Constantin Brâncuşi, iar în anul acesta jubiliar, la 140 de ani de la naşterea acestuia, este bine că tot mai mulţi condeieri gorjeni şi din ţară, evocă la superlativ personalitatea părintelui sculpturii moderne, completând şi oferind iubitorilor de artă şi cultură, dar nu numai, cunoştinţe utile despre viaţa şi capodopera artistică a geniului creator, spre mândria noastră, născut la Hobiţa Gorjului.
Cu atât mai mult cu cât, geneza şi mesajul tuturor lucrărilor sale sunt străpunse de dragostea pentru meleagurile natale şi pentru ţara sa, în vreme ce marile personalităţi ale artei universale nu au nicio reţinere în a vorbi cu admiraţie şi respect despre Brâncuşi, reamintind aici o parte dintre ei: Auguste Rodin, Picasso, Amedeo Modigliani, Antonin Mercie, Jean Cassou şi Hanry Moore, pe criticul de artă Paul Overy sau pe publicistul Rafael Zambrano şi mulţi alţii. În principal, aceştia au evocat nu doar activitatea artistică a lui Constantin Brâncuşi, ci ne-au lăsat şi alte mărturii nepieritoare, considerându-l pe acesta a fi fost unul dintre cei mai mari sculptori creatori ai sec. XX. Iar odată cu aceste aprecieri, cu trimitere la valoarea artei brâncuşine, avea să fie ridicat la rangul de cinste şi prestigiul României culturale în lume.
Dar, revenind la întâmplările artistice ale primei jumătăţi a sec. XX, care îl vor lega pe Constantin Brâncuşi de ţara-mamă, trebuie să spunem ca şi publicaţiile româneşti de prestigiu, au remarcat personalitatea artistică, cu totul deosebită, a acestuia. Şi amintim, între altele, în 1909, “Luceafărul” din Sibiu şi ziarul “Universul”, unde Alex. Vlahuţă scria (1910) despre Brâncuşi: ”că rămâne legat de noi prin rădăcinile adânci ale vieţii şi operei sale”, în acelaşi an primind şi întâiul său premiu într-o expoziţie de stat organizată la Bucureşti. După cum, într-un dicţionar biografic apărut în 1911, marele – nostru sculptor avea să fie prezentat cu elogii şi respect, între cele mai însemnate figuri ale artei româneşti. Un an mai târziu, însuşi Tudor Arghezi îl “aşează” prin cele mai argumentate motive pe Brâncuşi în rândul celor mai mari artişti români, spunând că este şi “sculptorul nostru cel mai personal”. Iar exemplele de acest fel pot continua, anii 2013-2014, destul de rodnici pentru conjudeţeanul nostru, determinându-i şi pe alţi exegeţi să-l aprecieze pe acesta ca un “profund gânditor” şi de “o formidabilă excepţie artistică”, altfel spus “un geniu”, descoperit chiar de compatrioţii săi. Evident, că la polul opus, a simţit refuzul, chiar umilinţa regimului comunist, după ce mai înainte nici Nicolae Iorga, cu “semănătoriştii lui” nu-l apreciaseră la justa valoare pe Constantin Brâncuşi. Cumva, puţin mai târziu, marele istoric, avea să-şi revizuiască poziţia, dovadă că, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri al României, propune şi-i acordă în 1931 marelui artist, printr- o hotărâre de guvern, Ordinul “meritul cultural”.
Şi dacă geniul este”persistenţa copilăriei în maturitate”, aşa cum bine sesiza şi G. Ibrăileanu, apoi “universul spiritual brâncuşian este asemenea creatorului Mioriţei, împlinit din comunicarea cu natura, cu tradiţiile poporului şi adâncimea cugetării”. Nu în ultimul rând Geo Bogza, îl omagia pe “ţăranul “ din Hobiţa Gorjului, remarcând că ”a impus materiei fluiditatea spiritului, a descătuşat din miezul ei fierbinte Pasărea Măiastră şi Coloana fără Sfârşit, a deschis artei şi spiritului românesc poarta unui nou univers”.
Acum, venind mai aproape şi de colaboratorii şi discipolii săi, de reîntâlnirea cu prietenii şi conjudeţenii săi, considerăm că sunt de folos şi unele mărturii din această zonă de suflet pentru şi despre Constantin Brâncuşi. Bunăoară, iată ce spunea cu admiraţie sculptoriţa Miliţa Pătraşcu, care primind primele lecţii de sculptură “dură” de mentorul ei şi care, dintr-un respect deosebit pentru acesta şi pentru eroii neamului, avea să ridice la Târgu-Jiu mausoleul Ecaterinei Teodoroiu (inaugurat în 1937): ” în memoria mea, Brâncuşi a fost ca un fel de Zamolxis ce urcă din adâncuri izvoare de înţelepciune”. Şi mai spunea renumita artistă care, cum spuneam, şi-a desăvârşit pregătirea sub îndrumarea titanului de la Hobiţa Gorjului: ”Brâncuşi a fost unic şi mare prin valoarea sa spirituală, prin setea de frumos şi de adevăr, logodindu-se cu meditaţia şi eternitatea”. După cum şi ing. Ştefan Georgescu- Gorjan, prieten apropiat al marelui artist şi unul dintre constructorii de“forţă” ai Coloanei Infinitului, îl integrează pe Brâncuşi, pentru celebrele sale creaţii în “Panteonul naţional şi universal al artei moderne. Apoi, în aceeaşi ani (1937-1938), când la Târgu-Jiu s-a ridicat celebru triptic de pe Calea Eroilor, sculptorul în piatră Ion Alexandrescu, care lucra alături de idolul său pentru finisarea Porţii Sărutului, a lăsat în urmă şi o amintire extrem de preţioasă din convorbirile avute cu inegalabilul Brâncuşi, mai exact, întrebându-l, acesta avea să-i răspundă că “drumul omului în viaţă porneşte de la familie, de la vatra strămoşească….Asta înseamnă masa şi scaunele, adică familia dispare şi rămâne în tăcere, dar de neuitat. Aleile încrucişate, drumurile despărţite; scaunele grupate…..Poarta Sărutului-ultima etapă a tinereţii…băncile, drumul lung al vieţii, spre gloria care nu are sfârşit-aceasta o simbolizează Coloana…”.
Dar nici cărturarii de seamă ai Gorjului n-au întârziat a-i portretiza imaginea şi personalitatea lui Constantin Brâncuşi. Au făcut-o prin presa acelor vremuri, cu precădere prin publicaţiile Gorjeanului Jean Bărbulescu (vezi, ziarul Gorjeanul), care încă din 1927 va impune atenţiei publicului arta brâncuşiană, subliniindu-se cu mândrie că ”Brâncuşi realizează între altele mereu numai gânduri româneşti, înscriind de-a dreptul, în ritmul progresului universal, triumful artei româneşti la cea mai înaltă bucurie”. De asemenea, unul din condeierii de frunte ai Gorjului-învăţătorul şi inspectorul şcolar Dumitru Pupăză, preocupat mereu de cultura şi tradiţiile acestor meleaguri, scria într-un articol dedicat marelui artist că “Brâncuşi n-a sculptat niciodată figuri, ci gânduri”, fiind “o mândrie a neamului românesc, încununat cu laurii gloriei pentru ca arta sa nemuritoare să meargă departe peste mări şi ţări…”. Şi tot eruditul dascăl, născut în 1900 în Dobriţa Gorjului, relata şi într-un articol publicat în 1930 în Gorjeanul vremii: ”acum câteva zile, având loc la Bruxelles o mare expoziţie a muncii în prezenţa familiei regale, pe regele Albert al Belgiei nu l-a impresionat nimic mai mult, decât “Pasărea măiastră” a lui Brâncuşi. În faţa privirilor regale, adânc aţintite asupra operei lui Brâncuşi, stă toată mândria noastră de neam”. Apoi, însemnări valoroase despre marele nostru sculptor şi arhitect ne-a lăsat şi renumitul medic gorjean-Nicolae Hasnaş, prieten de generaţie cu artistul, mărturisindu-şi adesea dragostea şi respectul pentru viaţa şi opera artistică a acestuia. Iar dintre multele
lor dialoguri să desprindem şi câteva gânduri din mărturisirile lui Brâncuşi: ”eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”, apreciind şi noi că “Masa tăcerii”, “Poarta Sărutului” şi “Coloana Infinitului”, prin valoarea, semnificaţia şi măreţia lor se înscriu, fără niciun fel de îndoială în patrimoniul mondial de elită al sculpturii şi artei moderne. Şi mai spunea dr. Hasnaş despre prietenul său, C. Brâncuşi că “acesta era plin de omenie, mare modestie, blândeţe şi demnitate, dârză tărie sufletească în acţiune, cumpătare în gândire…şi datorită acestor calităţi a putut executa în sculptură minunile înfăptuite, fiind deschizător de drumuri în arta modernă, spre gloria numelui său şi a ţării care i-a dat viaţă”.
Desigur că au fost şi adversităţi în “lumea mare”, vizavi de creaţiile brâncuşiene, dintr-o invidie ticăloasă, evitându-se a-l pune pe marele nostru sculptor, dar nu numai, în adevărata sa lumină. Iar acest lucru avea să-l revolte pe un alt conjudeţean, ce publica în ziarele Gorjeanul şi Cuvântul, cu pseudonimul A. Ghenie (Adrian Negrea), scriind că “nu s-a făcut nici o mişcare pentru cinstirea acestui nume scump, popularitatea rămânând apanajul exclusiv şi comod al găgăuţelor literare, retorilor bâlbâiţi sau gogoaşelor retorice”. Şi tot pe la 1927, redescoperea (cât de actuale sunt şi acum acele patimi urâte ale societăţii!?) şi ironia amară a lui M. Eminescu: ”Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi/idolul lor înclina, numind mare pe un pitic,/Ce-o băşică e de spumă într-un secol de nimic”. Or, cu toate astfel de frustrări şi răutăţi, Brâncuşi nu a încetat să creeze mari valori artistice şi să nu-şi uite în nici o clipă ţara şi poporul, chiar dacă la un anumit moment şi-a luat cetăţenia franceză, deşi şi dincolo de fruntăriile României şi în ciuda multor succese dobândite, a avut parte şi de vicisitudini ale drumului în viaţa şi în activitatea sa artistică. Între altele, reamintim şi neplăcerile legate de expunerea lucrării ”Prinţesa X”, înlăturată din expoziţie, pentru motivul că ar fi fost indecentă, incidentul petrecându-se cu ocazia vizitării acelei expoziţii de către preşedinele Franţei. După cum neplăceri a avut şi cu nişte vameşi americani, care din multă prostie au ignorat valoarea lucrărilor sale, ce urmau să ajungă la o importantă expoziţie peste Ocean. Iar, astfel de obstacole l-au înfuriat adeseori, spunând cu năduf ca ”oboseşte şi mă plictiseşte gloria”.
În fine, în perioada 1935-1938, când Brâncuşi venea mai des în ţară, zăbovind cu ridicarea celebrelor sale opere sculpturale de la Târgu-Jiu, alţi cărturari şi oameni de seamă ai Gorjului i-au stat în preajmă şi l-au sprijinit, între care profesorul şi directorul liceului “Tudor Vladimirescu”- Theodor Gâlcescu. Intelectual de frunte şi mereu interesat de viaţa culturală a Gorjului, s-a găsit şi el adeseori în preajma lui Brâncuşi, cunoscându-l mai în deaproape prin intermediul dr. Hasnaş. Iar acest privilegiu, de a fi la rândul lui admirat de marele înaintaş al sculpturii moderne, îi va da posibilitatea să publice mai târziu însemnările sale despre viaţa şi opera acestuia (din anii 1937-1938 petrecuţi la Târgu-Jiu de Brâncuşi). Şi mărturiseşte distinsul profesor, ce le spunea “bătrânelul” de 61 de ani, cu mişcările lui agere şi cu privirea pătrunzătoare, cu mustaţa şi barba îngălbenite de fumul trabucului nelipsit din colţul gurii”, într-una dintre puţinele lui întreruperi din activitate, deslegându-şi baierile gurii şi ale sufletului: ”Eu sunt de la ţară. Acum că sunt cineva, asta o datorez tot satului meu şi ţăranilor de la Hobiţa. Toată arta mea îşi are începuturile în nesecatul izvor, în bunul simţ şi gust al ţăranului…dascălii mei cei mai iscusiţi au fost meşterii ţărani, neîntrecuţi în crestarea lemnului, ţărăncile maestre în ţesături şi cusături”.
Şi mai istorisea că ”a muncit mult şi a îndurat multe lipsuri materiale până a ajuns a se afirma ca maestru dăltuitor şi a fi recunoscut de lumea artistică din Franţa şi din alte ţări”.
Amintiri interesante despre Brâncuşi ne-au mai lăsat şi alţi cărturari şi oameni de seamă din Gorj şi anume: Gheorghe di Bernardo, nimeni altul decât antreprenorul lucrărilor complexului sculptural de la Târgu-Jiu, profesorul Ion Blendea-născut în Seuca Peştişanilor, cu studiul său inedit “Brâncuşi la Viena”, Pantelimon Nicolescu-Monu, dascăl şi publicist de renume, conducând între altele şi Asociaţia învăţătorimii gorjene (născut la 1 februarie 1901 în Sănăteşti-Arcani),etc. Căci, cunoscându-l bine pe celebrul artist, l-au portretizat pe acesta cum se cuvine şi cu admiraţie, înţelegând la rândul lor valoarea şi mai ales gestul geniului “ce se întoarce între cei care l-au dăruit lumii întregi”. Iar acum, cu ocazia sărbătoririi a 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, ni se oferă prilejul, prin manifestările propuse pentru săptămâna 15-21 februarie a.c., dar şi pentru întreaga perioadă a “Anului Brâncuşi”, a cunoaşte mai bine personalitatea “părintelui” sculpturii moderne, impunându-se şi o responsabilitate mai mare a autorităţilor locale, Ministerului Culturii şi celorlalte instituţii subordonate, nu doar pentru popularizare, mai degrabă sumară şi conjuncturală a creaţiilor brâncuşiene, ci mai ales pentru îmbogăţirea, reabilitarea şi protejarea întregului patrimoniu cultural lăsat ţării moştenire de către inegalabilul Brâncuşi.
Cu atât mai mult cu cât au făcut-o până acum (o fac în continuare) exegeţii-brâncuşiologi, remarcabili în preocupările şi studiile lor, pentru o biografie, o cunoaştere şi o apreciere cât mai completă, vizavi de viaţa şi opera “titanului” de la Hobiţa Gorjului, reamintindu-i şi pe câţiva dintre ei: Sorana Georgescu-Gorjan, Nina Stănculescu (decedată recent, la venerabila vârstă de 88 de ani), Horia Muntenus, Constantin Barbu şi nu în ultimul rând prof. dr. Ion Mocioi-concitadinul nostru-un eminent cercetător, ce militează neobosit pentru promovarea şi valorificarea patrimoniului cultural local, dar şi pentru a lămuri cât mai limpede atât pentru specialişti, cât şi pentru toţi iubitorii de cultură, esenţa, spiritul şi mesajul creaţiilor artistice brâncuşiene, lăsate urmaşilor moştenire, într-o aducere aminte şi cinstire peste veacuri a perenităţii şi virtuţilor spiritual-morale ale neamului nostru românesc. Iar iniţiativa înfiinţării la Târgu-Jiu a Muzeului de Artă “Constantin Brâncuşi”, va putea deveni în curând nu doar o interesantă expoziţie, menită a populariza viaţa şi opera marelui sculptor gorjean, ci şi un posibil loc meditaţie, de mărturisiri şi sfaturi despre arta modernă şi nu numai, pilduitoare pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru cei ce vin de pretutindeni şi ne trec pragul, luând contact şi cu proverbiala ospitalitate gorjenească. Aceleaşi gânduri şi speranţe despre o reamenajare şi moderizare cât mai urgentă a “Căii Eroilor” de la Târgu-Jiu.
Vasile Irod
