Marin Sorescu la o posibilă aniversare (80 de ani de la naştere) – Ieşirea prin cunoaştere

445
C

Marin Sorescu are, oarecum, obsesia că „mitul este folclor până la un anumit punct, când o apucă spre zenitul memoriei… Ajungând la origini, urcând la zei”. [1] Pentru el practicile magice, ritualurile, aspectele mitului există încă, răbufnirile în lume ale sacrului se tot întâmplă. Miturile au energii nebănuite, terapeutice, sunt legate de practici de iniţiere. De pildă, importantă este renaşterea, sau a doua naştere (cea mistică).

Miturile – afirmă Marin Sorescu – „sunt documente preţioase ale modelului uman, redus la esenţe”, care ne tot potolesc „setea de împăcare a divinului, sacrului din noi cu profanul – tot din noi – şi din afară”. [2]
Înainte de folclor au fost miturile. Dar ele continuă să fie şi după el, ba generează şi altele noi.
O lirică a esenţelor a scris Grigore Vieru. Portretizându-l, Marin Sorescu se defineşte ca într-o oglindă şi pe sine. „Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca şi miticul maestru, nu-şi poate refuza vocaţia de-a privi în urmă? Măcar o dată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viaţă, cu toată viaţa din viaţă”.[3]
Grigore Vieru – se ştie – are drept teme obsedante obârşiile de toate felurile: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba română, casa, pământul şi mama ca simbol central. Citindu-i opera – crede M.S. – „dincolo de cuvinte, mai e ceva: poezia. Şi dincolo de poezie mai e ceva: filosofia. Gândul îţi zboară fără să vrei la ideea de fiinţă esenţială, la probleme legate de întoarcerea în Timp”.[4]
Astfel poezia lui Grigore Vieru prelungeşte ecourile sensibilităţii etnice, adăugându-le nuanţe noi. „O particularitate a acestei creaţii ar fi şi meşteşugul de a se estompa cu modestie, contopindu-se cu vocile venind dintr-o generoasă tradiţie”.[5]
Pronunţându-se despre Mihai Eminescu („devoratorul de mitologii sfârşeşte prin a se cuibări într-un mit: mitul Eminescu”), Marin Sorescu precizează: „Toate sevele folclorului nostru intră aici… Eminescu ne-a luat vorbele din gură… Şi-a vorbit cu ele, cu cuvintele folclorului nostru şi-ale cronicarilor, şi ale poeţilor”.[6]
Analizându-i poezia succint, olteneşte, rapid, sesizează, cu o rară, a lui inteligenţă, dimensiunile fundamentale ale eminescianităţii / eminescianismului mai degrabă nordic decât mediteranean. Ceva părăsit demult prinde din nou formă „în ritmica-i maree”. Naţionalismul său vrea să răzbune elementul autohton străvechi. Acea civilizaţie a lemnului care dispare şi se reînnoieşte după un număr de anotimpuri. Acea cultură secretă, fără altă scriere decât cea de pe frunte, a destinului, şi din răbojul ciobanului şi-a cercurilor de copac îi contopeşte pe Zamolxe cu Odin, închipuie iarăşi eroi hălăduind prin codri adânci, cu izvoare fermecate şi luminişuri de basm, un eden perpetuat în sânul naturii, ca în „Mioriţa”, o vârstă a visării, geamănă cu «illo tempore» – trecutul adevăratei creaţii. Poemele eminesciene sunt cotropite de miresme tari şi sălbatice, de vechi eresuri şi superstiţii boreale. Ca şi Eminescu, desigur, Marin Sorescu a urmărit constant, până la obsesie, descifrarea unor substraturi uitate, arheale, fondatoare. Tot în „Uşor cu pianul pe scări”, Marin Sorescu îi află lui Mihai Eminescu un strălucit epigon, pe George Magheru, a cărui poezie repune în circulaţie nume de zei, zeiţe, mituri şi este de o vervă neobişnuită, vădind ambiţii cosmogonice. „Peste deschiderea clasică ning fulgii unui paradis modern”.[7]
Până şi Nichita Stănescu se supune metaconceptului că poezia trebuie să se bizuie pe arhetipuri/mituri/simboluri etc. Iar numărul nesfârşit de zei şi făpturi mitice la care recurge de regulă orice poet care se ia în serios se explică prin concepţia eternei deveniri. Or, N.S. – se pronunţă Marin Sorescu – „este, în primul rând, un cântăreţ al stărilor de spirit, al sentimentelor prinse în vârtejuri, într-un veşnic proces de devenire”.[8] În poezia stănesciană „e o atmosferă ca pentru o poveste de dragoste, unde totul trebuie să fie altfel, unde se destăinuie tăcerile iar vorbele au alte înţelesuri”.[9]
Comentariul lui Marin Sorescu pe marginea operei lui Constantin Noica furnizează şi alte componente asimilate de bulzeştean: „Constantin Noica povesteşte şi repovesteşte cu tâlc. Îl spune pe Ispirescu limpede, cu aceeaşi atenţie şi grijă cu care l-a repovestit pe Hegel”.[10]
Marin Sorescu dezvăluie cui doreşte să cunoască un detaliu extraordinar: Noica trăia cu dorinţa să-şi construiască o «casă», undeva, pe lângă Bucureşti, un fel de culă oltenească, încinsă cu ziduri groase, bine fixată în solul şi în stilul românesc. Mitul, motivul, simbolul, alegoria casei e totuna cu instituirea unui loc stabil sacru într-un deşert de nisip profan, mişcător, cu dislocarea propriei fiinţe din cotidianul futil şi transmutarea ei într-un spaţiu protejat, securizat. Aceeaşi «casă» poate să fie interpretată şi ca secvenţă dintr-un ritual de iniţiere, recurent în colinda balcanică şi română.
Până la urmă, Noica s-a retras din lume la Păltiniş, sus la munte, pe plaiul mioritic intracarpatic, frate cu cerul (şi cu raiul – n.m.), Marin Sorescu şi-a ridicat şi el o asemenea casă la Bulzeştii săi natali probabil cu aceeaşi obsesie în subconştientu-i tradiţional–organic şi personant–matricial.
„Constantin Noica – citez mai departe cu nedisimulată bucurie – vânează cuvinte păstrătoare de duh autohton, dând fuga până în cronicile vechi, scotocind prin balade ori Anton Pann, şi întorcându-se mereu şi cu entuziasm la Eminescu”.[11]
Privind, ca de pe un pisc, devenirea naţională, Noica ne-a propus o hartă a fiinţei româneşti cu o serie de repere consacrate. Marin Sorescu le reconsacră la rândul său prin opinii personale exploatându-le, totuşi, necesar, şi pe cele transpersonale, precum pe cele emise de Lucian Blaga, de care se simte legat din pricina faptului că opera acestuia este încă puţin cunoscută în lume şi implicit responsabil căci este „un adevăr trist şi un subiect de meditaţie”. „Blaga este creator de univers liric – afirmă dezinvolt Marin Sorescu. I-a fost criticată uneori filosofia, că nu ar avea sistem”. „Aş zice că sistemul filosofic – se pronunţă în continuare – este spaţiul de sub pragul căreia izvorăşte cu o percepţie magică, arhaică şi modernă în acelaşi timp. Pe cât de arhaică, pe atât de modernă”.[12]
Ca şi Constantin Brâncuşi („fabulosul oltean”), Lucian Blaga a ştiut la rându-i să transforme arhaicul în modern. Şi el, în lumea semantică, a dat modernitate străvechimii şi a botezat fericit orizontul care încape această străvechime: spaţiul mioritic. „Ca într-un imens vas de alchimist, cu fiecare vers blagian se varsă în acest spaţiu o picătură de suflet românesc, picătură în care coexistă, în proporţii greu de definit şi de separat, păgânism ancestral, transcendenţă zamolxiană, lumină mediteraneană, latină şi întunecime de codru. Este foarte mult Eminescu în Blaga, constaţi cu surprindere, şi este foarte multă poezie populară în Blaga” [13]
Hermeneut şi critic instruit, teoretician format la şcoala lui Mihail Dragomirescu [14], Marin Sorescu îi conturează lui Lucian Blaga o hartă a identităţii po(i)etice pe care îi aşază trăsăturile distincte:
– presiunea blândă a contemplaţiei,
– punctul fix: taina străvăzută a lucrurilor („obiectul este dezvelit concentric, până la taina sa, care apoi înfloreşte, sporind corola de minuni”),
– studierea, cu mijloace poetice, a eternei reîntoarceri spre timpul acela,
– poezia oarecum ceremonioasă, cu virtuţi de ritual,
– austeritatea neobişnuită deşi aureola rămâne vizibilă,
– starea de intensă trăire, exclamaţie dezvoltată sau implorare a limitelor.
Pe Vasile Voiculescu îl reamplasează (îl restituează) printre clasicii interbelici care au atins minunea cunoaşterii ultime, „această atmosferă de cucernic ceremonial absorbind vrajă şi emanând sfinţenie”.[15] „Niciodată golul metafizic n-a fost sondat, în spaţiul nostru, cu o atât de avidă, încercănată orbită. Şi cu atâta capacitate de stilizare românească, amintind de naiva fragilitate a icoanelor pe sticlă ori de filozofia blândă şi împăcată a basmelor noastre (basmele fiind portul popular al rostirii româneşti)”.[16]
Precum a procedat cu Blaga, se încumetă a-l aborda şi pe Voiculescu, fixându-i principalele coordonate auctoriale, sugerându-ne, subtil, a le răsfrânge şi eu asupra figurii sale creatoare şi transcreatoare:
– plasticitatea mioriticei supuneri a cuvintelor noastre,
– îndărătnicia poposirii în spirit,
– adorarea universului creştin, canonizat însă de o viziune plastică ţărănească („aceasta aproape laicizează fervoarea, îi conferă împăcare şi o contopire cu natura”),
– sfinţenia şi extazul emană ca o stare natură,
– poemele cu cuvioşenia şi simplitatea icoanelor de vatră sau de stână.
Poezia lui Nicolae Iorga – aprecia Marin Sorescu – ar consta „în starea de tensiune a construcţiei, în prospeţimea simţirii, care tresaltă şi vălureşte ca un sifon de mare în larg” [17]
Cea a lui Tudor Arghezi s-ar reorganiza într-un „univers de sărbătorire a limbii române”. [18]
La cea mai înaltă tensiune ar fi fost conectat şi Andrei Andreevici Voznesenski.[19] Pe scenă era ca într-o transă, păşea parcă într-un cerc magic, se transfigura, vocea îi era alta, privirea tot alta.
Marin Sorescu seamănă poetului rus, crede, ca şi acesta, în forţa reprezentativă a poeziei. Poetul este nu atât un ales, cât o sensibilitate predestinată să fie emblematică pentru un popor. „Forţa poeziei constă în aceea că ea conţine concentrată spiritualitatea însăşi a unui popor. Vorbim de marii poeţi, bineînţeles. De aceea toate popoarele îşi ocrotesc cântăreţii, vocile lirice”. [20]
În „Secţiune transversală printr-o mireasă” [21] Marin Sorescu scrie că în România poezia zboară cu aripi de şindrilă ca-n balada Meşterului Manole, că până şi non-poezia e poezie, depinde cine o face. Non – poezia lui Marin Sorescu ar fi cea din „La lilieci” (I – VI). Cele şase volume delimitează monografia unui ţinut imaginar, Bulzeştiul, prezentat ca fiind centrul lumii, schiţează o metafizică oltenească, în care toate personajele capătă proporţii mitice. „La lilieci” este o încântătoare sfidare a retoricii tradiţionale a poeziei – se entuziasmează motivat Eugen Simion. Este o sfidare a lirismului modern, care elimină epicul, anecdoticul şi abstractizează de regulă simbolurile, include mesajul şi face din limbaj un cod pentru iniţiaţi. Marin Sorescu întoarce mănuşa acestei poezii şi arată nodurile ei inestetice, pânza aspră a vieţii elementare. Momentele tipice sunt trecute în nişte pagini care nu fac nici un efort de a înfrumuseţa faptele sau de a le transfigura cu ajutorul limbajului figurat. Limbajul este (vorba lui Ion Barbu) voit „prostesc”, de un rafinament totuşi, ce vine din „folosirea abilă a oralităţii”. „Lirismul – continuu a reproduce din consideraţiile lui Eugen Simion – vine din filozofia aspră şi profundă pe care o exprimă aceste false decupaje. Filozofia, morala, tipologia unei lumi vechi (s.m.) care, în elementaritatea ei, are un sens înalt al existenţei, şi face fără să ştie, ca păstorii şi navigatorii greci, fapte ce vor intra în legendă”.[22]
Întreg teatrul sorescian are transaparenţe poetice, căci tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism.
Cele trei capodopere ale dramaturgiei mondiale Iona, Paracliserul, Matca sunt achiziţiile unei căutări spirituale. Marin Sorescu dezvoltă în trilogia „Setea muntelui de sare” problematica ieşirii dintr-un spaţiu închis ca într-un spaţiu originar (peştele, catedrala, casa). În Paracliserul, de pildă, apar tema ducerii până la capăt a misiunii cu preţul sacrificiului şi motivul rugului, mistuirii trupului în focul credinţei şi împăcării spiritului.
Eugen Simion are dreptate: sunt în acest text plin de subtilităţi şi ironii mai multe serii de simboluri. Primul e cel al afundării zidurilor catedralei, care înseamnă a-i da acesteia o istorie, o tradiţie, a pune în spatele unui obiect simbolic (catedrala) o vechime care să întărească ideea de durată şi de durabilitate.
Al doilea e cel al drumului – în sus, care presupune eliberarea spirituală prin transcendenţă.
Al treilea este simbolul creaţiei ce impune o ispăşire, o implicare totală şi o experienţă irepetabilă. De altfel faptele paracliserului au un sens mai înalt şi participă la o arhitectură coerentă a imaginarului a cărui săgeată se înfige interogativ în infinit. Încă o concluzie e inerentă: spiritul sorescian se confruntă permanent cu o realitate care fabrică neîncetat irealităţi.
Practic ciclul La lilieci este echivalent cu întoarcerea acasă a lui Marin Sorescu în sens deopotrivă geografic şi artistic. Lumea din La lilieci chiar îşi e suficientă sieşi, singura mitologie pe care o acceptă este cea folclorică, singurul trecut este cel al comunităţii: credinţe străvechi, amintiri arhetipale, legi de viaţă perene. „Volumul constituie, într-adevăr, o cale foarte deosebită de a descoperi psihologia abisală, caracterul profund social al straturilor celor mai adânci”. [23]
Întoarcerea la izvoare este o recuperare a satului arhaic, a simbolurilor aflate într-un proces de comunicare interioară ironic şi ingenuu iniţiatică despre lumea epopeică prin patriarhalitate şi integritate. Semnifică în acelaşi timp şi întoarcerea la forma literară anterioară separării pe genuri, la literatură ca totalitate, ca transmitere a trăirilor şi reflecţiilor asupra existenţei, ca poveste a vieţii şi ca însăşi viaţa.
Note bibliografice:
1. Marin Sorescu: Uşor cu pianul pe scări. Cronici literare; ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 23
2. Marin Sorescu: Op. cit, p. 24
3. Marin Sorescu: Tratat de inspiraţie; ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1985, pp. 142-145
4. Marin Sorescu: Op. cit., ibidem,
5. Idem, ibidem,
6. Marin Sorescu: Bibliotecă de poezie românească; ediţie îngrijită de Mihaela Constantinescu şi Virginia Sorescu; ed. Creuzet, 1997, pp. 275 – 302
7. Marin Sorescu: „Uşor cu pianul pe scări”; ed. cit., vezi cronica „George Magheru, un poet nedreptăţit. Alte poezii postume”, cu motoul „Creşte-n ograda lui un paria”, pp.319 – 330
8. Idem, ibidem; vezi cronica „Nichita Stănescu: O viziune a sentimentelor”, pp. 31 – 38
9. Ibidem
10. Ibidem;vezi cronica ”Constantin Noica şi sentimentul fiinţei”, pp. 31 – 38
11. Ibidem
12. Marin Sorescu: Bibliotecă de poezie românească, ed. cit.; vezi „Lucian Blaga. Nimb împovărat”, pp. 326 – 328
13. Idem, ibidem
14. «Sunt critici care forţează deschiderile ori închiderile şi le cunoaşte mâna după daunele aduse „fiinţei literaturii”, cum îi place lui Mihail Dragomirescu să spună. „Ştiinţei şi tehnicii literaturii”, cum am adăuga noi» ; vezi Marin Sorescu „Uşor cu pianul pe scări”, ed. cit. , p. 322
15. Idem, ibidem; vezi „Vasile Voiculescu, un Fra Angelico mirean al poeziei române”, pp. 281 – 296
16. Ibidem
17. Marin Sorescu: Bibliotecă de poezie românească; ediţia citată; pp. 313 – 320
18. Idem, ibidem, pp. 322 – 325
19. Andrei Andreevici Voznesenski, poet rus: Mozaic (1960), Parabole (1961), Para triunghiulară (1962), Antilumi (1964), Violoncelul, frunza de stejar (1974 – 1975)
20. Marin Sorescu: „Tratat de inspiraţie”: ed. Scrisul românesc, Craiova, 1985, pp.146 – 148, vezi dialogul cu A. A. Voznesenski „Scriu sub un impuls…o energie mult mai puternică decât mine”
21. Idem, ibidem, pp. 155-158. Transversalia e un concept specific transmodernismului românesc
22. Eugen Simion: Scriitori români de azi (III); David* Litera, Bucureşti-Chişinău, 1998, pp. 161 – 167
23. Mihaela Andreescu: Marin Sorescu. Instantaneu critic; ed. Albatros, Bucureşti, 1983, p. 195
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here