MARIA TĂNASE (1913 – 1963) – Dublă comemorare

352

Apropierea mea de marea artistă s-a făcut prin anii ’50, pe calea undelor, fiind, pe atunci, elev la Școala elementară nr.7 din Sibiu, de pe strada Dimitrie Anghel, pe calea undelor radio, după ce, spre bucuria mea, părinții au hotărât să-mi cumpere un aparat radio Popular, la care, pe lângă muzica, eram un nedezlipit ascultător al emisiunilor de teatru la microfon. Eram atras, în egala măsură de toate genurile muzicale.
Din perioada interpreților de muzică populară, de atunci, m-a impresionat în primul rând o voce originală cu timbru, dar şi cu accente şi inflexiuni muzicale, în interpretarea unei melo¬dii, pe care n-am uitat-o niciodată „Cine iubeşte şi lasă”. Era Maria Tănase. Mai apoi, după mutarea cu părinţii în Tg-Jiu, ca elev al Liceului „T. Vladimirescu”, am reuşit s-o cunosc pe renumita interpretă, prin anul 1953, cu ocazia unui spectacol susţinut la singura sală din oraş, sala „23 August”, actualmente Teatrul Dramatic „ELVIRA GODEANU”, care aparţinea Casei Raionale de cultură „Mihai Eminescu” din localitate.
Eu făceam parte din colectivul de artiști amatori al acestei instituții culturale, despre care a scris, cu multă competență şi talent, Paul Plopa în cartea „Vitralii” – File de jurnal, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Populare Gorj, Tg-Jiu, 2003, în capitolul „Al doilea jurnal” – Arta ca viaţa (pag.39 – 59). Acest statut de artist amator ne facilita intrarea, fără bani, la spectacolele de orice gen. În pauze intram în culise, făceam cunoştinţă cu artiştii profesionişti, cu care întreţineam conversaţii pe diferite teme.
Într-o astfel de situaţie, fascinat de personalitatea Măriei Tănase, am intrat în culise şi, pironit lângă o sobă de teracotă, rămăsesem cu ochii ţintă la artistă, fără a fi în stare să scot vreun cuvânt. Artistei nu i-a scăpat atitudinea mea timidă, dar admirativă, pentru că era încă foarte frumoasă la cei peste 40 de ani ai săi, şi cu dezinvoltură m-a întrebat, după ce mi-a zâmbit, dacă nu vreau să-i cumpăr nişte ţigări. Cu multă bucurie am acceptat şi m-am grăbit să i le aduc, banii mi i-a dat ea, aşa cum îmi spusese, un pachet de ţigări Bucegi – ţigări de damă – zece în pachet şi la un capăt cu carton auriu…
În finalul concertului, apariţia apoteotică a Măriei Tănase ţinută maiestuoasă, eleganţa în mişcare, îmbrăcată într-o rochie sclipitoare (nu era un spectacol pur de muzică populară), mulată pe trupul subţire şi mlădios, ca o adevărată regină, a fost întâmpinată cu aplauze furtunoase.
Noutate pentru mine, această apariţie scenică, pe care n-o putusem vedea la aparatul de radio, la care s-a adăugat o tehnică de mânuire a microfonului (era un microfon cu trepied de metal), pe care nu a posedat-o nici un alt interpret vreodată, astfel încât, solista şi microfonul, deveneau un cuplu artistic inconfundabil.
A treia şi ultima întâlnire cu Doamna Maria, care s-a transformat într-o fructuoasă colaborare (am contribuit la transcriere la maşina de scris a peste 50 de cântece – textul literar – culese din zona folclorică a Gorjului) s-a produs în 1962, când şi-a cerut transferul de la Teatrul satiric „Constantin Tănase” din București pentru a lucra ca folclorist cu Orchestra de muzică populară „Taraful Gorjul”.
Despre această perioadă, până în mai 1963, când s-a retras, bolnavă, la Bucu¬reşti, am scris în două materiale: evocarea „Maria Tănase la Tg-Jiu”, publicată în re¬vista „Ramuri” nr. 6 (132) 5 iunie 1975, Craiova, pag.10 şi comunicarea „Urmaşi ai Mariei Tănase”, susţinută la sesiunea de comunicări şi publicată în volumul „Cântecul popular românesc – studii de folclor, III”, Craiova, Editura Centrului de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă, 1975, pag. 211 – 215.
Prezentarea ambelor publicații a fost facilitată de participarea mea, ca invitat, la ediţia a IV-a a festivalului şi Concursului Naţional al Cântecului Popular Românesc – Maria Tănase – Craiova, iunie 1975, şi s-a axat pe ilustrarea unor aspecte mai puţin cunoscute din viaţa renumitei interprete, reliefând generoasele preocupări ale acesteia privitor la investigarea, cercetarea şi punerea în valoare scenică a folclorului gorjean. În rândurile de faţă nu voi mai reveni la cele publicate, dorind să mă opresc asupra calităţilor de OM ale artistei, asupra modestiei şi generozităţii cu care ne-a înconjurat pe toţi cei care am fost în preajma ei.
Era iubită şi respectată. Toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria”, fără excepţie, chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii foloseau această exprimare.
Cât a funcţionat la Tg-Jiu, şi-a luat cameră la unicul Hotel din oraş, „Hotel Carpați” camera cu nr. 9 avea ferestrele îndreptate spre strada „Victoria”, centrul Tg-Jiului, dar intrarea în hotel se făcea prin piaţa prefecturii de azi, faţă în faţă cu catedrala. Localul era vechi, cu trepte de lemn, ce scârţâiau îngrozitor, cu holuri podite şi camere fără toaletă sau chiuvetă. Demolarea lui când s-a reconstruit centrul a fost o binefacere.
Acestea erau condiţiile şi Doamna Maria, cea umblată la New York, Londra, Paris, etc., le-a acceptat fără comentarii. Camera a închiriat-o permanent cât a lucrat la Tg-Jiu, chiar dacă de multe ori nu era în localitate. Cele care voiau să mai atenueze din atmosfera de internat a hotelului erau cameristele, care nu ştiau ce să-i mai facă importantei locatare ca să se simtă bine. Oricum, se ştia când Doamna Maria era în hotel, pentru că holurile, cu scânduri roase de cari, se îmbălsămau de mirosul de cafea de cea mai bună calitate, adusă de artistă, făcută pe reşoul din cămăruţa de serviciu şi servită de cameriste cu promptitudine.
De cele mai multe ori, dacă Doamna Maria nu avea alţi oaspeţi, camerista era invitată să bea cafeaua împreună şi s-o tăifăsuiască aşa cum fac femeile. Când Doamna se ducea pentru câteva zile la Bucureşti, fetele aveau răgazul să deretice şi să igienizeze camera cu multă atenţie. Artista, la orice plecare, anunţa membri tarafului data când se întoarce şi-i ruga, pe cei care aveau bunăvoinţa, s-o aştepte în gară, s-o ajute să care bagajul. Pe atunci era doar un singur autobuz şi acela cam hodorogit, care, din oră în oră, făcea traseul Gară – Vădeni şi înapoi. Cel care se abonase s-o aştepte era chitaristul Alexandru Tănase şi pentru gestul său, de fiecare dată era cinstit cu douăzeci şi cinci de lei.
Un episod demn de evocat este cel legat de lăutarul şi rapsodul Geagu Petre Cătăroiu. Până la venirea Mariei Tănase acesta putea fi zărit colindând din cârciumă în cârciumă şi cântând pe la mesele chefliilor, pentru a agonisi câţiva bănuţi. Pe vreme rea îşi apăra vioara de intemperii băgând-o sub haină şi tot acest efort îl făcea pentru că, la Tismana, copiii îl aşteptau cu de-ale gurii. Geagu era un rapsod cu o puternică individualitate interpretativă, prin mimica feţei, prin felul de a cânta fluierat din degete, prin bogatul fond de melodii vechi şi balade gorjeneşti, pe care-l deţinea.
Doamna Maria l-a găsit slab, nemâncat, fără dinţi şi zdrenţuit, dar l-a selectat imediat ca membru al Tarafului, l-a pus dinţii la un stomatolog din oraş, i-a cum¬părat un costum, lenjerie, cravată, pantofi şi pălărie, l-a tuns, l-a bărbierit, i-a asigurat un salariu lunar şi l-a pus la muncă, alături de ceilalţi solişti.
Astfel, într-una din zile, m-am trezit cu Geagu îmbrăcat „la trei ace” plimbându-se agale prin faţa sălii „23 August”. Cu mâinile la spate:
– Ce faci, nea’ Geagule ? l-am întrebat eu.
– Aştept să încep repetiţia cu Doamna Maria, mi-a răspuns el şi-n ochi îi sclipea o bucurie imensă, se simţea un om important. Geagu Petre Cătăroiu a devenit un solist de succes în spectacolele pregătite de Taraful Gorjului şi acest lucru se datora, bineînţeles, Doamnei Maria.
După moartea artistei, Geagu şi-a reluat existenţa dinainte. Am avut ocazia să-l întâlnesc acasă la el, la Tismana, prin august 1963. Cu lacrimi în ochi şi durere în suflet mi-a spus că, pentru el, Doamna Maria a fost Dumnezeul lui şi mi-a arătat, în loc de icoană, pe peretele camerei, por¬tretul Mariei Tănase.
Artista a legat multe prietenii în Tg-Jiu, stătea de vorbă cu oricine, nu se ţinea deloc mare. Îi plăcea lucru de mână şi asta a făcut-o un client devotat la magazinului lui Prodan „Degetarul” din centrul orașului, de unde lua fel de fel de aţe, papiote, sculuri de lână, câteodată şi pe datorie. După moartea sa au umblat unele zvonuri că or fi rămas datoare magazinului. Într-o zi, mi-am luat inimic în dinţi şi am întrebat-o pe Dorina, fata lui Prodan, fostă colegă de liceu cu mine, dacă este adevărat acest lucru. M-a asigurat că Doamna Maria nu a rămas datoare nici cu un bănuţ.
Marea interpretă, de altfel, s-a dovedit că nu punea preţ pe bani (a dat bani de a îmbrăcat un copil al străzii, l-a sprijinit cu bani pe Geagu Cătăroiu şi exemplele ar mai putea fi date, iar în ea gâlgâia o nestăvilită poftă de viaţă. Când era in¬vitată la diferite petreceri nu refuza.
În toamna lui 62, când primarul Virgil a invitat-o, la Stăneşti, la o agapă cu berbec la proţap, s-a distrat de minune şi i-a distrat şi pe cei prezenţi, după care, uşor ameţită de aburul petrecerii, a rămas de poveste cu vorba „şi-acum, pe mine cine mă duce acasă ?”
Maria Tănase, în tot ce făcea, ardea ca o flacără. Repetiţiile obositoare, spectacolele, consumatoare de efort fizic şi emoţional, drumurile la Bucureşti, în turnee, sau pur şi simplu în satele Gorjului pentru cercetare folclorică, toate au făcut-o să se simtă cam slăbită. La un control de rutină, la policlinica oraşului, care se afla în localul unde este astăzi primăria, doctorul radiolog Stoica îi descoperă cancerul ce se cuibărise în plămânul artistei. Este sfătuită să-şi întrerupă activitatea, să se preocupe în mod serios de sănătate, dar ea nu se lasă convinsă, ci continuă pregătirile şi începe turneul de 72 de zile, prin ţară – 14 aprilie – 25 iunie 1963, cu spectacolul „De-ale noastre olteneşti”, lucru care-i va fi fatal.
De câteva ori, Maria Tănase m-a luat cu ea să servim masa la restaurantul „JIUL” peste drum de sala „23 August”, azi demolat. Ultima dată înainte de Paştele 1963. De data aceasta mi s-a părut mai firavă, părul mai înspicat, ochii mai obosiţi. A comandat o ciorbă de perişoare şi un ostropel, dar şi un păhăruţ de ţuică. La felul doi, când a pus furculiţa în farfurie, aceasta i s-a răsturnat pe piept. Nu ştiu dacă cele 100 de grame de ţuică au fost de vină, ţigarea de care nu se despărţea, deşi fusese avertizată, sau starea generală de slăbiciune, semn al nemiloasei boli. Să fi văzut ospătăriţele cum alergau prin local, s-o cureţe pe artistă, cerându-şi scuze de parcă ele ar fi fost de vină.
Doamna se simţea şi ea jenată zicând cu un glas parcă mai stins ca altădată:
– Lăsaţi, fetelor! nimic, nu-i nimic! Atunci, înainte de a intra în restaurant mi s-a confesat:
– Adriene, ştii tu ce făceam eu de Paşte?
– Nu ştiu, Doamnă.
– Mâncam, beam şi mă petreceam. Hei, câţi miniştri mi-au băut apă din pantof. A trecut timp, dar nu-mi pare rău, pentru că tot ce mi-a plăcut am avut.
În martie 1968, când s-a înfiinţat judeţul Gorj, îndeplineam funcţia de inspector cu probleme de artă în cadrul Comitetul de Cultură şi Artă, având obligaţia de îndrumare şi control şi pentru Taraful Gorjului, cu obiectiv de a-l transforma în Ansamblul de cântece şi dansuri „Doina Gorjului”.
Primul gând a fost să iniţiez organizarea unui Festival de muzică populară dedicat Măriei Tănase. Dar atunci, la începuturi, Gorjul nu avea condiţiile necesare unui Festival de o asemenea amploare. M-am bucurat totuşi când, în mai 1969, Craiova a organizat ediţia I a Festivalului şi concursului interpreţilor cântecului popular românesc „Maria Tănase”, de la care Gorjul, prin reprezentanții lui, nu a lipsit niciodată.
*Profesorul Adrian Popescu mi-a predat obiectul limba și literatura română, doar un trimestru, în anul 1970 – 1971, la Școala Generală Bobu.
Era un profesor – artist!
Profesor pensionar, Teodor Voicu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here