,,Greșalele în politică sunt crime, căci în urma lor suferă
milioane de oameni nevinovați , se împiedică dezvoltarea
unei țări întregi și se întunecă pentru zeci de ani viitorul ei.”
,,O țară coruptă este pierdută.” – Mihai Eminescu
,,Dacă lipsește ținta, viața este o rătăcire.” – Seneca
Etimonul cuvântului “țăran” este “țară”(ţară +sufixul “ –an”). Țăranul este o persoană care locuiește în mediul rural, sătesc, având ca ocupații principale agricultura și creșterea animalelor. Este folosită și locuțiunea adjectivală “de la țară”, adică din mediul rural. Interesant este că și cuvântul “țărână”, pământ sfărmat mărunt, are aceeași etimologie (“țară “+ sufixul “-ână ).”
În decursul omenirii, au avut loc trei revoluții importante, în sensul de transformări radicale:
– revoluția agrară începută cu zece mii de ani în urmă, în Mesopotamia;
– revoluția industrială, mai precis, procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere cu producția de mașini apărută la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea;
– revoluția informaticii, știința care se ocupă cu studiul prelucrării informației cu ajutorul sistemelor automate de calcul, apărută în secolul al XX-lea și în continuare. Ne aflăm în era cosmică.
Prin urmare, agricultura este cea mai veche îndeletnicire a omului, iar fără ea nu este posibilă viața acestuia pe pământ. Țăranul este acela care a purtat pe umerii săi povara existenței noastre. De mii de ani, lucrător al pământului, în concepția sa, dar a lui Dumnezeu, muncește din greu, cu zel, mai întâi seamănă, apoi adună roadele muncii sale, spre a asigura traiul lui zilnic și pe al semenilor săi. Toate le face dintr-un imbold lăuntric. Până la industrializare, legătura țăranului cu pământul și cu animalele devenise sacră. Permanent el a trăit în frăție cu glia și într-o armonie totală cu natura.
Având în vedere triada Dumnezeu – Natură – Om, cele două teorii privind originea omului, creaționistă, adică omul este creația lui Dumnezeu, și evoluționistă, omul fiind creația naturii, teorie a lui Darwin, (,,Originea speciilor”, 1859), despre care Eminescu spunea că este unul din geniile care se nasc la o mie de ani, celebrul medic clujean Teofil Lung, în cartea sa, ,,Mantaua lui Hipocrate”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, îşi pune întrebări:,,Dacă este creaţia divinităţii, atunci de ce înfăptuieşte atât de multe lucruri necugetate? Dacă este creaţia naturii, atunci nu se poate explica de ce mii de ani se comportă cu ,,mama” sa într-un mod distrugător asemeni unui copil obsedat de ideea de a-şi ucide părinţii”. Nu țăranul a produs aceste dezechilibre prezente în natura, nu el poartă vina schimbărilor climatice.
O componentă a ethosului eminescian este afecțiunea îndreptată spre țărani: “… e poate singura chestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila, pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest mic și adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic, dar pe al cărui spate trăim cu toții, în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională.”
În ipostaza de țăran soldat, homo historicus, secole de-a rândul a dus greul războaielor cu invadatorii, cu convingerea că își apără glia, cuvânt cu dublu sens, pământ și țară. Despre eroismul lor au scris cronicile și literatura beletristică, cultă și populară.
Țăranul a fost un homo religiosus, legat sufletește de biserică și mai conservator. Pentru țărani, copiii, cât de mulți, reprezentau un dar a lui Dumnezeu, ei au contribuit în cea mai mare măsură la sporul național al populației. Trăitori peste veacuri, pe lângă faptul că au fost producători de bunuri de consum, contribuind la securitatea alimentară a țării, au fost realizatori și de valori spirituale, ei au creat un bogat tezaur folcloric și etnografic, de asemenea, un patrimoniu gastronomic. Dacă vizităm muzee ale satelor, țărănești, ne dăm seama că acești robi ai pământului au fost precursori și în domeniul artelor: literatură, , arhitectură, arta picturală, chiar dacă n-au știut să scrie și să citească.
Revăzând cele două cărți pe care le foloseam ca material bibliografic în pregătirea orelor de dirigenție: „Amintiri despre anii de școală” și “Gănduri despre anii de studenție”, ambele apărute în Editura politică (1966), am ajuns la concluzia că mulți savanți de diferite specialități, adevărate culmi de viață, au provenit din lumea satelor. Este suficient să amintim de comuna Săliște, de lângă Sibiu, care a dat țării 6 academicieni. Lecturând cele două monografii ale unor localități rurale, Peștișani și Brădiceni, am rămas perplex de câte personalități de mare preț, oameni de vază s-au lansat în viață, în fruntea lor situându-se genialul Brâncuși, nume sonor pe tot mapamondul. Țăranii au fost păstrătorii unei civilizații ancestrale, cu datini, obiceiuri și rituri ce dăinuie de veacuri.
Dar să vedem ce s-a întâmplat în viața țăranului român, în ultimii aproape 70 de ani. Perioada instaurării comunismului în România, după Al Doilea Război Mondial, a fost cea mai cruntă. A fost exterminată floarea intelectualității românești, elitele au fost trimise în temnițele de …reeducare, la fel țăranii veritabili, considerați chiaburi, au fost duși la canal și în pușcăriile politice. O parte din țărani, mai ales din Banat, au fost expropriați și strămutați cu domiciliul forțat în Bărăgan. Mai întâi comuniștii l-au deposedat de pământ și de atelaje, stârnind pe alocuri răzmerițe, apoi odată cu industrializarea țării, fiind nevoie de forță de muncă, mulți dintre țărani și-au schimbat statutul social, au devenit peste noapte lucrători industriali și orășeni. Alții, având posibilitatea de navetă, au căpătat un dublu statut: muncitor, dar și lucrător al pământului. Repunerea în posesie a pământului, prin Legea 18 s-a făcut fără nicio viziune, având în vedere că nu se poate face o agricultură mecanizată modernă, cu un pământ fărâmițat.
Primul prim-ministru postdecembrist, Petre Roman, a declarat pe un ton emfatic și sentențios că industria românească este „un morman de fiare vechi”, așa că în scurt timp s-a produs uriașa dezindustrializare cu urmări nefaste. Același lucru s-a petrecut și în agricultură, s-a mers numai pe distrugere: irigații, pomicultură, viticultură, zootehnie, stațiuni experimentale și avicultură. Nu mai vorbim de jaful din păduri, de mafia lemnului, cu urmări catastrofale asupra mediului, asupra climei, a habitatului pentru animalele sălbatice și asupra sănătății omului. Țara a fost devastată , iar averea a încăput pe mâinile rapace ale unor “descurcăreți”. Totul s-a făcut haotic, fără nicio noimă. Ne întrebăm în virtutea cărei rațiuni s-a mers numai pe distrugere?! Citeam pe vremuri că bolșevicii, ajunși la putere, după evenimentele din 1917, voiau să demonteze șinele de cale ferată pe motivul că erau “burgheze”. Oare n-au gândit că toate acestea s-au realizat cu sacrificiul românilor?! Repuși în posesia pământului, era necesar ca proprietarii să îndeplinească anumite condiții. Cei aflați la cârmuirea țării puteau găsi modalități pentru salvarea unor obiective industriale, pentru păstrarea irigațiilor, a pomiculturii și a viticulturii. Oare privatizarea s-a făcut în favoarea statului român?! Nicidecum!
În situația aceasta, România, cu resursele pe care le avea, a ajuns o uriașă piață de desfacere pentru produsele importate. Cu un mare potențial agricol, de invidiat, am ajuns să ne nutrim cu produse alimentare (carne, lapte, ouă etc), legume și fructe din import, mere din Polonia, roșii și alte legume din Turcia, Grecia, Spania, Italia sau din alte țări.
Cu industria și agricultura distruse, cu locurile de muncă dispărute, forța activă, tinerii și adulții apți de muncă, școliți în România, au plecat în lumea largă cu milioanele. Văzând că în țară n-au niciun orizont, nicio șansă continuă să plece. Ce este mai grav e că exportăm inteligența, ne pleacă creierele cu gândul de a nu se mai întoarce. Profesorul universitar doctor, Radu Baltașiu, directorul Centrului European de Studii Etnice al Academiei Române, vorbește de o adevărată “catastrofă antropologică”. După datele ONU, privind emigrația, suntem pe primul loc în Europa și pe locul al treilea, după Siria, în lume. Depopularea țării, prin expatriere, este poate fenomenul cel mai grav, dar cîrmuitorii acestei țări, probabil preocupați de putere și de privilegiile proprii, nu se alertează. În România de azi, țăranul și-a pierdut identitatea, nici muncitor, nici țăran.
Drumul invers, de la orașe la sate, l-au făcut o parte din vârstnici, pensionari, ajunși în amurgul vieții. Pentru tinerii de azi a dispărut cultul pentru pământ al țăranului român, moștenit din veac, din moși-strămoși. Aceștia se îndreaptă spre orașele mari din țară unde găsesc locuri de muncă sau iau calea străinătății. Prin urmare, la sate au rămas numai oamenii înaintați în vârstă, aflați în apusul vieții, așa că pământul chiar dacă are stăpâni, n-are cine să-l mai muncească. Rămâne pradă buruienilor. Depopularea satelor, dispariția țăranilor și înstrăinarea pământului în jur de o treime, toate acestea sunt fenomene de o mare gravitate. Conferențiarul doctor, Avram Fițiu, de la Universitatea de Științe Agricole din Cluj-Napoca afirmă că Europa nu a mai cunoscut un popor care să-şi vândă o treime din pământ, la străini, pe timp de pace, în decursul ultimilor 2000 de ani.
Sunt și români cu abilități antreprenoriale care, probabil, lucrând în domeniu, și-au întemeiat niște exploatații agricole (ferme) cu profil vegetal, zootehnic sau mixt, compuse din terenuri, efective de animale, amenajări și dotări speciale, dar se plâng că nu primesc ajutor din partea statului pentru desfacerea produselor. Cum natura, precum lumea, a luat-o razna tot din cauza omului, fermierii țipă după ajutorul statului, dar nu sunt auziți. De dorit ar fi ca statul să încurajeze astfel de români cu inițiativă și să-i ajute.
Talentatul poet, Adrian Păunescu, despre care Alex Ștefănescu afirma că “a fost unul dintre cei mai buni oameni din câți am văzut”, exprimându-și regretul că pentru unii români e o persoană indezirabilă, prin anii ’70 din secolul trecut a scris o poezie cu titlul “Întoarcerea țăranului,”inspirată din realitatea socială și economică a României acelor vremuri. Pusă pe note, melodia cântată de Hrușcă, devenise un șlagăr. Interzisă de comuniști, popularitatea poeziei s-a amplificat, circulând pe ascuns.
Întoarcerea ţăranului – Adrian Păunescu
Apleacă-ţi fruntea de stăpân
spre brazda noastră milenară,
reînviat ţăran român
şi făcătorule de ţară.
Într-un pridvor cu busuioc
ascute briciul pus la grindă,
peste-un lighean muiat la foc
tu bărbiereşte-te-n oglindă.
Ai colindat ce-ai colindat
prin lumea veşnic friguroasă,
acum, bine-ai venit în sat,
mai cald e totuşi pe acasă.
Te-aşteaptă brazda s-o-nfloreşti
şi grajdul să-l îndeşi cu vite
şi vechi colinde româneşti
te mustră, parcă părăsite.
Ţăran român, Măria Ta,
să nu laşi câmpul tău să moară,
ţi-au dat strămoşii ce lucra,
cu mâinile-au făcut o ţară.
Dă iute briciul pe curea
şi bărbiereşte-te de-a rândul,
că, vezi, că azi e ziua ta
care durează cât pământul.
La cimitir, pe la cei duşi,
coboară-n zori şi te închină,
să ungi ţâţânile la uşi,
deschide geamul spre lumină.
Repară gardul putrezit,
dă coama calului prin mână
şi ca să simţi că ai venit
sleieşte apa din fântână.
Şi nu uita, din când în când,
să mai şi mori, cum se cuvine,
în toţi urmaşii renăscând,
cum toţi strămoşii sunt în tine.
Ţăran român, Măria Ta,
îndreaptă căi ce se strâmbară,
prin tine ţara va dura,
că tu ai palma cât o ţară.
Tot pe atunci, poetul a adresat și o ,,Chemare pentru țărani”, din care redăm patru versuri: “A venit și vremea furtunoasă/ Să ne dăm naturii înapoi,/ Hai țărani, Întoarceți-vă-acasă/ Că e-dor pământului de voi!”. Tot Adrian Păunescu spunea că dacă în 1907 țăranii strigau ,,Noi vrem pământ!”, un titlu profetic al poeziei lui George Coșbuc, un adevărat manifest fulminant, poezie inspirată din răscoalele țărănești din anii 1893-1894, care s-a răspândit cu repeziciune în țară și peste hotare, iar mai apoi, prin anii ‘70 , dimpotrivă, pământurile strigau: “Noi vrem țărani!”
În vremurile pe care le trăim, realitatea este mai neîndurătoare, mai sumbră, strigătul pământurilor nu mai este auzit. Țăranii sunt pe cale de dispariție, așa că s-au dus pe Apa Sâmbetei: cultul pentru pământ, înfrățirea țăranului cu glia, armonia cu natura și dragostea pentru animale. Zeci de sate părăsite! De treci prin ele, vezi aspecte dezolante. Ce păcat!
Dar românul, mucalit din fire, nu de puţine ori, face haz de necaz, găsindu-şi alinarea prin ziceri hazlii, de felul acesta: ,,Ce legătură este între aviaţie şi agricultură? Aviaţia este la pământ, iar agricultura în aer.”
De la o vreme țăranul, de pe urma căruia am trăit, era privit cu aroganță.
Adevărul este că n-a existat o strategie din partea cârmuitorilor acestei ţări privind satul românesc, menţinerea populaţiei în mediul rural. Ar trebui să le dea de gândit politicienilor noştri de faptul că Charles al III-lea, regele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a rămas fascinat, profund impresionat de autenticitatea şi arhitectura aşezărilor rurale, de spiritualitatea, de gastronomia, ospitalitatea şi conservatorismul aparţinând ţăranului român şi în aceeaşi măsură de farmecul peisajului. Regele Charles al III-lea a făcut cea mai bună reclamă turismului românesc. În încheiere, o firească întrebare: Oare toate acestea mai sus-amintite nu țin de siguranța națională?!
Constantin E. Ungureanu
