Marginalii la Festivalul Naţional de Umor – “Ion Cănăvoiu” – IN MEMORIAM – Scriitura mântuitorului

151

Ion Cănăvoiu, aşa cum l-am cunoscut eu, devenise un personaj. Se socratizase, transformându-se încet-încet în legendă. Incomod, iconoclast, iconodul, boem, miza mereu totul pe… nimic.

Averea lui uriaşă era inteligenţa, una aparte silindu-i mereu pe maimarii zilei să-i interzică discursul: unul mereu subversiv, identificator de contraste între aparenţă şi esenţă. Firea îi era blândă, ştia să cadă în naivităţi disimulatorii, dar Securitatea 1-a bătut cu-o vergea de metal la tălpi, până ce inima i-a slăbit… nevindecabil. Căci Regimul Comunistoid n-avea nevoie de amendamente satirice şi critici, de bun-simţ măcar, dacă nu simultan de formă şi de fond: căci fondul era putred iar forma de-o falsitate şi ea găunoasă. Ca personaj, a trăit pe viu orori de infern, pe care le-a vitriolat… caragialian. Spiritual, prompt în sclipiri, speculate kairotic, Ion Cănăvoiu n-a dat bir cu fugiţii niciodată, nici sub teroare nici după Revoluţie. A izbutit să rămână întâi, mai presus de orice conjunctură, om adevărat; fiind deopotrivă, scriitorul total, polivalent, curtat mereu de muze, participând dezinvolt, la vreun banchet platonician ori la vreo plimbare aristotelică, peripatetică şi propedeutică. Efigiind acum, prietenul meu cu care am vânat lei, prin nepătrunsele păduri cu idei, ele însele bântuite de arhetipuri refondatoare, a fost, o vreme, autorul sedus de-o nemaiîntâlnită vâltoare: aceea a scriiturii care, urmând-o, te doare, te mistuie ca o sete pustiitoare; dar răsădind întruna, în oazele dintre nisipuri: cărţi, de citit în pridvoare, la Runcu, prin Grădini şi printre Izvoare, născute din tâlcurile mereu viitoare.
Ion Popescu-Brădiceni
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here