Îngerii Domnului tocmai au înfășurat două veacuri din covorul nemărginit al timpului, învelind în sulul strâns grămadă o nouă pagină de jertfă din istoria noastră națională, un moment glorios de luptă pentru dreptatea unui popor obidit, care trăia în sărăcie cruntă sub povara birurilor puse de stăpânirea din acea vreme.
Domniile fanariote impuse de Poarta Otomană, pe lângă unele măsuri reformiste cu care au venit, aveau să se remarce prin o crâncenă exploatare a țărănimii, atât de către boierii autohtoni, cât și de cei greci, bieții lucrători ai pământului ajungând la fel de goi ca morții din morminte, cum bine remarca cel care s-a ridicat în fruntea poporului său încercând să facă dreptate în țară și să aducă puțină alinare bieților moșneni din care și el se trăgea.
Puține personalități au rămas întipărite în memoria poporului nostru cum avea să fie Tudor Vladimirescu, căruia românii i-au dedicat nenumărate cântece, legende și balade, ba chiar ajung să-i invoce numele și să-l cheme din mormânt ca să ne salveze de ciocoii de azi, la fel cum a făcut în vremea lui.
Adevărat martir al neamului românesc, numele lui Tudor poate fi alăturat fără tăgadă acelor mucenici din vremurile trecute pe jertfa cărora s-a clădit istoria neamului românesc, dintre care i-aș pomeni cu aceeași pioasă evlavie pe Constantin Brâncoveanu, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja, Horia Cloșca și Crișan și mulți alții ca ei.
Deși nu avea origini princiare și nici nu era un erudit, acest om impozant al timpului său a avut puterea să se ridice la înălțimea vremurilor în care a trăit, el fiind totodată și una dintre cele mai controversate personalități din întreaga noastră istorie națională. Proiectat pe piscurile devenirii noastre de complexitatea intereselor și a jocurilor politice în centrul cărora s-a aflat, Tudor a jucat o carte însemnată în deschiderea zorilor României moderne.
Tocmai de aceea, evenimentele din prima parte a anului 1821 au fost analizate și surprinse atât de diferit de istorici, care nici în prezent nu sunt încă deciși în ce tablou politic să le încadreze, fiind numite de unii mișcare socială, de alții răscoală populară, ca aceia care s-au aplecat cu mai multă profunzime asupra lor să le identifice și implicațiile politice, care au influențat ulterior importantele evenimente și reforme care au urmat în istoria poporului român.
În contextul interpretărilor oferite de unii sau de alții dintre istoricii români sau străini și liderul mișcării a fost zugrăvit într-o paletă cromatică variată, de la marele erou care s-a impus prin personalitatea sa marcantă, care a acționat pentru binele poporului său și mai ales a țărănimii obidite, până a fi socotit de unii că ar fi fost omul rușilor, austriecilor sau a turcilor, de alții drept o unealtă a „Eteriei”, ba s-au găsit și dintre aceia care l-au socotit agent al spionajului britanic. O formă murdară de a lovi în istoria și eroii neamului românesc, unii sperând că terfelindu-ne trecutul vor reuși să ne lase fără viitor.
E greu de făcut o analiză corectă a acelor evenimente memorabile care au răvășit câteva luni cele două țări române aflate sub suzeranitate otomană, fără a le încadra în contextul european al vremii și mai ales a întâmplărilor care s-au petrecut în Moldova, Țara Românească, Transilvania și celelalte state europene. Între ele trebuie să evidențiem răscoala țărănească din Transilvania condusă de Horea, Cloșca și Crișan, cu un puternic impact asupra dorinței de libertate a țărănimii oprimate din celelalte două țări române surori, înființarea în 1796 a consulatelor franceze la Iași și București, care aveau să aducă în Principatele române ideile Revoluției franceze, mișcările de eliberare de sub stăpânirea otomană din Serbia și Grecia care au condus la organizarea „Eteriei”, războaiele dintre Imperiile Țarist și Austriac cu Imperiul Otoman, multe derulate pe pământ românesc, urmate și de însemnate afectări teritoriale în special asupra Moldovei, evenimente cărora li s-au adăugat situația conflictuală determinată de ultimul veac de guvernare fanariotă cu efectele lor în planul asupririi țărănimii prin creșterea fără precedent a birurilor. Din acest context nu putea să lipsească înființarea la 26 septembrie 1815 a „Sfintei Alianțe” în urma înfrângerii lui Napoleon, a cărei decizii aveau să aibă un profund impact asupra mișcărilor de eliberare care s-au declanșat atât în Grecia, cât și pe pământ românesc. Între acestea menționăm Congresele ce au avut loc la Aachen (1818). Troppau (1820) și Laybach (1821), care aveau să consfințească dreptul de intervenție a „Sfintei Alianțe” în orice stat european unde era pusă în pericol puterea vreunui suveran, principiu care a fost pus în aplicare și în evenimentele din anul 1821.
Pentru a înțelege mai bine contextul care l-a propulsat pe Tudor Vladimirescu în fruntea mișcării revoluționare ce a avut loc în anul 1821, este nevoie să ne oprim și să creionăm în câteva rânduri istoria și portretul acestui mare om care, din un simplu sluger ajuns vătav de plai, a devenit pentru câteva luni adevărat Domn al Țării Românești și lider recunoscut de toți românii.
Născut prin anul 1780, în localitatea Vladimir, din județul Gorj, într-o familie de moșneni, oameni simpli și săraci ca de altfel toți bieții țărani din Principatele Române, Tudorel, cum îl dezmiardă și azi poporul, a fost orfan de tată, de mic copil fiind nevoit să se descurce singur. Tudor și-a trăit copilăria ducând la păscut vitele cu care se întreținea familia, vreme în care, în loc să se joace, învăța să scrie pe scoarță de copac sau pe bucăți de lespede găsite pe toloacă, fiind ajutat de un bătrân din sat de la care asculta cu jind legende de demult. Și-a continuat învățătura la școala din sat cu parohul bisericii, Pârvu Ciuhoi, și apoi cu preotul Grigore Bondoc, care era unchiul mamei sale.
Remarcându-se prin o istețime ieșită din comun, Tudor a fost luat la conacul boierului aromân Ioniță Glagoveanu din Craiova, unde a crescut și a învățat ceva carte împreună cu fiul acestuia, Nicolae. Departe de a fi un erudit, a fost mai degrabă o fire nativă și un autodidact, străduindu-se de unul singur să-și perfecționeze pregătirea și să-și îmbogățească cunoștințele și aptitudinile, pentru a se descurca în viață. Așa a deprins greaca, rusa și germana, dar și cunoștințe juridice și negustorești, implicându-se de tânăr în tot felul de afaceri, în special negoțul de vite, de porci și cereale, care l-au ajutat să adune o avere frumoasă, astfel că la 30-35 ani deținea câteva moșii la Cerneți, Cloșani, Purcari, Baia de Aramă, Topolnița etc., avea o cârciumă și câteva mori de apă, își trimitea oamenii să facă negoț la Pesta, Viena și peste Dunăre sau arenda moșii de la boieri. Crescut de mama sa cu credință în Dumnezeu, ridică două biserici pe moșiile lui, una la Prejna și una la Cloșani, și întreține legături cu preoți și călugări de la mănăstiri. Fire omenoasă, lua partea celor nevoiași și prigoniți de boieri, fiind cunoscut de ispravnicii din Oltenia pentru multele judecăți la care lua parte mai ales la Craiova, Târgu Jiu și chiar la București.
După descrierile făcute de contemporani, Tudor era puțin trecut peste medie ca înălțime, avea trupul zvelt și bine proporționat, obrazul aproape rotund și bărbia mică, nasul drept și potrivit, păr castaniu, dat pe spate și legat în formă de chică, o mustață castanie blondă, sprâncene stufoase care îi ascundeau ochii aprigi, căprui, cu o căutătură deseori aspră. Era om însemnat, ceea ce i-a adus multe povești că Domnul l-a predestinat anume pentru misiunea căreia i s-a dedicat. Pe umărul stâng al obrazului avea un neg, iar pe piept, sub mâna stângă, o pată roșie în formă de sabie. Învățat de tânăr cu rigorile militare, obișnuia să stea drept, deseori chiar țanțoș. Fire serioasă și mai mult tăcută, avea o voce scurtă și răstită, de adevărat comandant. Se spune că nimeni nu l-a văzut să râdă vreodată
Tudor nu s-a însurat niciodată, iar celor care îl sfătuiau să o facă le răspundea cu un zâmbet senin dar straniu că el a fost destinat de Dumnezeu pe astă lume cu altă misiune încă de la naștere, iar o familie l-ar împiedica s-o poată duce până la capăt.
La vârsta de 18 ani intră în rândul pandurilor, unde de asemenea se remarcă, fiind avansat la rangul de mare comis, iar în anul 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloșani, având mai mulți panduri în subordine, cu care a luat parte la războiul ruso-otoman din anii 1806-1812, fiind recompensat de ruși pentru faptele sale cu Ordinul Sfântului Vladimir, clasa a III-a, și avansat la gradul de locotenent. Întors acasă, s-a aflat sub protecția autorităților rusești, beneficiind chiar de unele facilități fiscale și jurisdicționale. În paralel cu activitățile negustorești își reia funcția de vătaf de plai, pe care o va avea până în 1821. Fire ambițioasă, a intrat în grațiile consulului rus la București, făcându-și relații și cu o seamă de boieri și alți demnitari din Țara Românească. În acest context pesemne că a aflat și despre decizia eteriștilor de a declanșa luptele cu turcii pentru eliberarea Greciei și a intrat în legătură cu reprezentanți ai mișcării din București, între care grecii Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache. S-a discutat mult despre legăturile sale cu „Eteria”, fiind emise tot felul de ipoteze. Nici una nu se bazează pe dovezi, dar după mărturiile celor apropiați lui rezultă că ar fi avut o întâlnire cu cei doi comandanți ai „Eteriei” din Țara Românească cu care s-a înțeles să-i ajute să treacă Dunărea, dar numai în condițiile susținerii de către țarul Alexandru a acțiunilor antiotomane ale mișcării. Marele Pandur, cum îi mai spunea poporul, nu avea niciun interes să se alieze cu eteriștii, motivele sale fiind total diferite față de cele ale mișcării grecești. Conflictul cu Poarta Otomană se afla pe plan secundar, prioritar fiind pentru Tudor îndepărtarea domnilor fanarioți și un program minim de reforme prin care să fie ameliorate condițiile de viață ale păturilor nevoiașe. El aștepta doar momentul potrivit și o conjunctură favorabilă să treacă la acțiune, iar aceasta a apărut în contextul declanșării mișcării eteriste.
Oricâte strădanii s-ar face de a se suprapune idealurile și acțiunile celor două mișcări naționale, ambele s-au manifestat diferit în funcție de obiectivele total distincte pe care le-au urmărit, motiv pentru care încă de la primele contacte au apărut tensiuni între ele care aveau să conducă la sfârșitul tragic al Pandurului. Eteriștii nu au venit în țările române la chemarea lui Tudor, ci mânați de planurile ambițioase și fără un suport solid urmărite de comandantul lor, Alexandru Ipsilanti, fiu al fostului Voievod al Moldovei, Constantin Ipsilanti (1802-1806), care era general în armata rusă și aghiotant al țarului, funcții care i-au conferit credibilitate atât în rândul „Eteriei” cât și în afara ei.
Hotărându-se să declanșeze lupta cu turcii, Ipsilanti își dă demisia din armata rusă și îi solicită lui Ioan Capodistrias, comandantul suprem al „Eteriei”, să-i ceară ajutor țarului, dar acesta îl refuză, socotind că nu este momentul potrivit, lăsându-l să se descurce de unul singur. Hotărât să continue acțiunea, în 1820 Ipsilanti pleacă la Iași, iar de aici la București, unde începe să adune oaste din rândul voluntarilor greci, sârbi, bulgari și chiar români. Planul „arheului” mișcării era să ajungă în Grecia, unde să-i alunge pe turci, acțiunile sale urmând a se desfășura concomitent cu cele ale sârbilor și românilor, sperând ca apoi să fie sprijinite de Imperiul Țarist, intervenție de care depindea reușita mișcării.
Pentru a trece Dunărea bine apărată de turci, eteriștii aveau nevoie de oameni ai locurilor care să cunoască bine vadurile și în același timp să fie pricepuți la luptă. Cine putea să fie mai nimerit pentru asta dacă nu fostul comandant de panduri, Tudor din Vladimir, care s-a distins în bătăliile date cu turcii? Așa se face că, prin decembrie 1820, acesta este contactat din nou de cei doi fruntași eteriști Iordache Olimpiotul și Ion Farmache, pesemne prin intermediul consulului rus la București, Al. Pini, simpatizant al mișcării, și i se cere ajutorul. Dacă lucrurile ar fi rămas aici, Tudor nu ar fi ajuns personajul legendar care a devenit, ci o simplă călăuză care i-a ajutat pe eteriști să traverseze Dunărea, a cărui nume pesemne că s-ar fi uitat repede și astfel istoria nu l-ar mai fi pomenit. Dar lucrurile iau o altă turnură, una care îi va schimba definitiv destinul și va face din Tudor un mare erou al neamului său.
În noaptea de 18/19 ianuarie 1821, Alexandru Șuțu, domnul Țării Românești, a fost otrăvit de complotiști pentru refuzul de a sprijini mișcarea eteristă. Dimineață, când a fost anunțat decesul, a fost întrunit Divanul, care a constituit o vremelnică cârmuire formată din mari boieri care se trăgeau din familii grecești aduse în țară de domnii fanarioți, mai toți înrudiți între ei. Cu o noapte înainte de muri Voievodul, Tudor, care se afla la București, a fost trimis în Oltenia să adune oameni și să declanșeze acțiunea convenită cu marii boieri. Era însoțit de Dimitrie Macedonschi, omul „Eteriei”, și o gardă de arnăuți. Pandurul avea sarcina să adune voluntari pentru a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia.
Până acum, nimic deosebit. Acțiunea îmbracă toate elementele unei veritabile lovituri de palat. Câte la fel nu au fost în istoria medievală a Principatelor Române? Comploturilor urzite de diverse grupări de boieri le-au căzut victimă nenumărați Voievozi pământeni, ajungând deseori ca frații să se ucidă între ei pentru a urca pe un tron blestemat pe care prea puțini au apucat să îmbătrânească. De astă dată era un complot organizat tot de un grup de mari boieri, care l-au ales pe slugerul Tudor, care urma să fie folosit ca un pion de sacrificiu, la fel cum s-au folosit și de medicul Voievodului, Alexandru Șuțu. În momentul în care a primit misiunea, Pandurul s-a comportat ca un militar disciplinat și ascultător, care, obișnuit cu lumea armelor, a trecut la acțiune după cum i s-a cerut. Întors în Oltenia, el își cheamă ortacii și îi trimite prin sate să adune oameni. La apelul său răspund tot mai mulți tineri, în special din rândul țăranilor, dar și din păturile mijlocii din acea vreme, care se plângeau lui Tudor de persecuțiile și nedreptățile stăpânirii, pe care el le știa și dinainte de a porni în această misiune. Va urma
Andrei Breabăn
