Marea Unire din 1918 – un simbol pentru eternitate (II)

672

Tot un act de mare curaj a fost revenirea Bucovinei la patria mumă, care s-a realizat prin hotărârea luată în Congresul General al Bucovinei, convocat în 28 noiembrie 1918, în pofida Manifestului împăratului Carol I de Habsburg adresat în 16 octombrie 1918 „Către popoarele mele credincioase”, prin care propunea reorganizarea fostului Imperiu Austro-Ungar într-o federație formată din șase state, Transilvania urmând să rămână în componența Ungariei, iar partea de nord-vest a Bucovinei în Ucraina, aceasta din urmă grăbindu-se să convoace Adunarea Națională Constituantă în 19 octombrie care a proclamat „independența” Ucrainei ce îngloba și Bucovina nord-vestică în cadrul federației Austro-Ungare. A fost nevoie de maturitate și fermitate politică și diplomatică, inclusiv de intervenție armată, pentru a se asigura ordinea în Bucovina devenită obiect de dispută între români și ucraineni, mai ales după abdicarea împăratului Carol I de Habsburg la 11 noiembrie, în ziua următoare Austria fiind declarată Republică. Actul Unirii a fost ratificat de regele Ferdinand prin decretul din 31 decembrie 1918, când doi reprezentanți ai Bucovinei au intrat în guvernul României.
Folosindu-se de evoluția situației pe front, la 30 octombrie 1918 România reintră în război împotriva Puterilor Centrale, fiind dată o proclamație către armata și poporul român prin care se declara că țara este din nou pregătită să reia lupta pentru înfăptuirea idealurilor naționale, o decizie demnă de politicieni adevărați, care au știut să-și asume riscuri într-un moment crucial din istoria țării. Trupele române se îndreaptă din nou spre Transilvania, dar din calcule diplomatice se opresc la izvoarele Mureșului pentru a lăsa poporul să-și decidă singur soarta.
În acest timp, în Transilvania, prin grija unor politicieni de marcă, au loc acțiuni minuțios organizate prin care să fie dejucate diversiunile cercurilor extremiste maghiare de a menține această provincie în componența Ungariei, în pofida dorinței de eliberare națională a populației majoritare care trăia de mii de ani pe acest străvechi pământ românesc. Aceste acțiuni culminează cu formarea Consiliului Național Român Central, cu sediul la Arad, în noaptea de 30 spre 31 oct 1918, organism care a înființat consilii locale și gărzi militare în toate comitatele și comunele, menite să formeze primele structuri de putere și să păstreze ordinea în țară și a convocat pentru ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia, Adunarea Națională a reprezentanților tuturor categoriilor sociale din toate circumscripțiile electorale organizate pe teritoriul Transilvaniei.
Întrunit în ședință în noaptea de 30 noiembrie, Consiliul Național Român a definitivat Rezoluția care urma să fie prezentată Marii Adunări Naționale. Deși a nins toată noaptea, Alba Iulia era în sărbătoare, peste tot fluturau drapele tricolore și se scanda „Trăiască România!”
În ziua de 1 Decembrie 1918, la orele șapte, în piața mare a orașului Unirii începe defilarea celor peste 100.000 de români veniți din toate colțurile Transilvaniei, toți îmbrăcați în haine de sărbătoare, împodobiți cu cocarde tricolore, purtând drapele tricolore și tăblițe pe care erau înscrise numele comunelor din care veneau. Mulțimea intona „Deșteaptă-te române”, „La arme”, „Pe-al nostru steag e scris unire” și alte cântece patriotice. De aici se îndreaptă spre Câmpul lui Horea, o câmpie din partea de vest a orașului, piața centrală fiind neîncăpătoare.
Cei 1.228 delegați aleși prin vot se întrunesc în sala Casinei Militare, aflată în Cetatea Alba Iulia, ornată cu drapele tricolore și tablouri ale lui Mihai Viteazul, Horea, Cloșca și Crișan. La orele 10, după ceremonia religioasă, se deschid lucrările Marii Adunări Naționale prin cuvântul lui Stefan Cicio-Pop. Vasile Goldiș dă citire Rezoluției Marii Adunări Naționale a Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească care decretează Unirea cu România, urmând ca la baza noului stat să stea libertatea națională, religioasă, de asociație și de întrunire, libertatea presei, vot universal și reforma agrară, pentru că pământul acaparat de grofii maghiari făcea ca românii să fie iobagi în propria lor țară. Se propune autonomia Transilvaniei și a celorlalte teritorii locuite de români până la întrunirea Constituantei României. Rezoluția susținută de Iuliu Maniu, din partea Partidului Național Român, și de Iosif Jumanca, din partea social-democraților, a fost adoptată cu unanimitate de voturi. Președintele Marii Adunări Naționale, Gheorghe Pop de Băsești, propune ca Rezoluția să fie adusă la cunoștință poporului, aceasta fiind citită de Vasile Goldiș în aplauzele furtunoase ale mulțimii adunată pe Câmpul lui Horea, urmând nenumărate luări de cuvânt la cele opt tribune amenajate în timpul nopții. Toți acești fruntași au Revoluției Unioniste nu au precupețit nici un efort pentru împlinirea crezului lor.
Unirea din 1 Decembrie 1918 a fost ratificată de regele Ferdinand prin decretul din 24 decembrie 1918, trei ardeleni fiind incluși în guvernul României.
Revenirea la vatra strămoșească a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, decisă unanim de națiunea română din aceste provincii, care și-a luat astfel soarta în propriile mâini, a fost ratificată în ședință solemnă de primul Parlament a României unite din 31 dec 1919, ales prin vot universal.
Decizia fermă a românilor este urmată de sașii din Transilvania care, întruniți la 8 ianuarie 1919 în Adunarea de la Mediaș convocată de Consiliul Național Săsesc, aprobă Rezoluția adoptată la Alba Iulia, în mod similar procedând șvabii din Banat, la Congresul ținut la 10 august 1919 la Timișoara. Toți voiau să scape de stăpânirea maghiară, care le nesocotea în mod grosolan drepturile naționale și în special pe cele ale românilor, deveniți robi în propria lor țară.
Unirea a fost înfăptuită atât în fapt, cât în drept prin strădania oamenilor politici și voința fermă a poporului român. Mai era nevoie de recunoașterea internațională, ceea ce nu a fost ușor de făcut. Au trebuit aproape doi ani de luptă diplomatică și strategii politice pentru ca Unirea să fie acceptată de marile puteri europene în condițiile unei propagande furibunde și a numeroase acțiuni subversive întreprinse de delegația maghiară, care nu accepta cu ușurință să-și piardă drepturile de stăpâni într-o țară ce nu era a lor. În cele din urmă adevărul a triumfat, așa cum ar trebui să triumfe totdeauna, astfel că la 28 octombrie 1919 a fost semnat la Paris cu Anglia, Franța, Italia și Japonia Tratatul de pace prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România, la 4 iunie 1920 a fost semnat, după nenumărate negocieri și presiuni internaționale, Tratatul de la Trianon cu guvernul maghiar, problema fiind luată și în dezbaterea Conferinței de pace de la Paris, care își începe lucrările la 18 ianuarie 1919, finalizate cu semnarea tratatelor de pace încheiate la 28 iunie 1919, la Versailles, cu Germania, apoi cu Austria, la Saint-Germain en Laye, la 10 septembrie 1919, acesta fiind semnat de România abia la 9 decembrie datorită unor condiții inadecvate care se încercau să se impună de fostele puteri imperialiste cu privire la naționalitățile conlocuitoare desprinse pesemne din experiența asupririi crâncene a popoarelor care acum au reușit să dea jos jugul și să respire și ele aerul libertății. În aroganța lor samavolnică, vechii stăpâni nu puteau accepta să li se facă și lor ce au făcut ei vreme de veacuri altora. Un act de dreptate dobândit prin nenumărate jertfe de sânge, prin martirajul sacru a nenumărați eroi ai neamului românesc al cărui tragism a ajuns la apogeu prin tragerea pe roată a lui Horea și Cloșca, o crimă pe cât de cumplită, pe atât de nedreaptă, care nu va putea fi uitată în veci. Acele tragedii sunt și azi vii în memoria poporului român din Transilvania, faptele legendare ale marilor eroi fiind duse astfel în eternitate. Nicicând Zarandul, Maramureșul, Crișana și alte ținuturi ale Transilvaniei nu vor uita umilințele pe care le-au îndurat strămoșii lor doar fiindcă purtau nume de români, la fel cum nu vor uita faptele de bravură ale celor care s-au ridicat pentru dreptate, pentru a scoate din mocirla suferințelor o națiune crâncen împilată. În felul acesta, actul Unirii exprimă un act de înaltă justiție care a fost obținut de un popor obidit prin numeroase jertfe de sânge, prin luptă încleștată dusă cu stăpânitorii lacomi care nici învinși nu acceptau să-și piardă drepturile. Marea Unire din 1918 nu a fost primită în dar de la nimeni, ea a fost rezultatul marilor răscoale ale țărănimii asuprite, cât și al marilor bătălii duse de armata română pe câmpurile de luptă de la Mărăști, Mărășești și Oituz, al strădaniilor oamenilor politici din toate teritoriile locuite de români care, în acea vreme, erau responsabili, iar față de cei din zilele noastre știau să-și iubească țara și poporul. Mulți dintre ei au avut tăria să se jertfească pentru ele, fiind umiliți sau chiar arestați și condamnați la ani grei de închisoare pentru că nu renunțau la idealurile naționale, iar unii și-au pierdut chiar viața pentru ele.
Reflectând la actul Marii Uniri ar trebui să desprindem concluziile cuvenite, să ne aducem aminte cine am fost și cine suntem, și mai ales să cerem politicienilor de azi să ia aminte la oamenii politici din acele zile de aur din Istoria României, din ale căror fapte ar trebui să învețe, iar noi să păstrăm Unirea în suflet și s-o lăsăm moștenire urmașilor noștri așa cum a fost ea înfăptuită prin sângele vărsat de strămoși.
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist

Bibliografie:
Ion Popescu – Puțuri și Augustin Deac, „1918 – Unirea Transilvaniei cu România”, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Politică București, 1978, 738 pag.
Ioan Scurtu, „Alba Iulia – 1 Decembrie 1918”, Editura Sport Turism București, 1988, 184 pag.
Constantin Giurescu și Dinu Giurescu, „Istoria Românilor”, Editura Albatros București, 1975,

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here