Făurirea actului politic de unire a tuturor românilor a fost un proces ireversibil de conștiință și luptă multiseculară a întregului nostru popor, iar cel care reunea pentru prima dată provinciile românești a fost marele domnitor Mihai Viteazul. Și chiar dacă a făcut-o pentru “o clipă”, aceasta avea să însemne începutul realizărilor de voință, conștiință și neam de mai târziu-întregirea firească a Unirii principatelor(1859), independenței de stat (18-77) și de aici îndeplinirea până la capăt a întregii lupte pentru libertatea și unitatea națională a tuturor românilor. Mai concret, ideea unității românilor s-a cristalizat într-un proces istoric îndelungat, bunăoară, cronicarii români Grigore Ureche, Miron Costin, D. Cantemir, s.a., căutând să argumenteze pe bază de dovezi istorice obârșia comună și latinitatea poporului român.Același lucru l-au făcut și reprezentanții Școlii Ardelene, revendicările privind originea, latină, vechimea și continuitatea etnică a poporului român, regăsindu- se în memoriile adresate împăratului de la Viena, dintre care cel mai cunoscut a fost Supplex Libellus Valachorum (1791). Apoi, începand cu sec.XIX, lupta pentru libertatea și unitatea românilor se întețește, fiind exprimată inclusiv prin programe revoluționare. Mai exact, T. Vladimirescu (1821) formula în proclamația către popor necesitatea unirii, clamând cu tărie:”Să ne unim cu moldovenii, ca unii ce de un neam și o lege suntem, ca împreună să câștigăm drepturile acestor printipaturi”. Au făcut-o din plin revoluționarii români de la 1848, propăvăduind continuu ideea Daco-României, atât în țară, dar mai ales în străinătate (Paris, Viena, Londra, Roma,) ș.a.m.d. Și nu este lipsit de interes a aminti doar câteva personalități de seamă care au contribuit la pregătirea revoluției românești de la acel an istoric de referință, dar care vor milita cu toate puterile și după aceea, pentru unitatea națională și formarea unui stat român modern: D. Brătianu, C. Negri, C. Bolliac, V. Alecsandri, frații Golescu, I. Ghica, Mihail Kogălniceanu, Alex. I. Cuza, etc. Iar eforturile marilor noștri revoluționari privind necesitatea dezvoltării conștiinței de neam și înfăptuirea unirii țărilor române, le găsim în multe publicații ale vremii, reamintind între altele: “Dacia Literară”, “Magazin istoric pentru Dacia” (N. Bălcescu și Treboniu Laurian),“România”, “Republica română”, “Junimea, etc. De aici, se va desprinde dorința marelui ideal pentru care au militat revoluționarii noștri în prima jumătate a sec. XIX, sau după cum se exprima Nicolae Bălcescu: “Vrem să fim o nație, una puternică și liberă…căci voim fericirea noastră și avem o misie de împlinit în omenire”.
De altfel, prezența celor peste 40.000 de români pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3/15 mai 1848 exprima dorința de unire: “ Noi vrem să ne unim cu Țara”. După cum revoluționarii moldoveni, refugiați la Brașov și Cernăuți, prin programele “Principiile noastre pentru reformarea Patriei”(12/24 mai 1848) și “Dorințele partidei naționale” (august 1848) își propuneau același lucru- Unirea Principatelor Române, în primul rând impresionând Mihail Kogălniceanu, prin pledoariile sale. Într-o bună măsură, lupta românilor pentru libertate și unire avea să fie înlesnită și de conjunctura internațională defavorabilă marilor puteri care gestionau protectoratul și suzeranitatea asupra Țărilor Române-Turcia și Rusia (a se vedea consecințele războiului Crimeii(1853-1856), Tratatului (1856) și Convenției de la Paris (1858), în urma cărora Principatele Române vor beneficia de protecția colectivă a marilor puteri europene și în special de ajutorul Franței și al lui Napoleon al III-lea. Pe de o parte este vorba de lărgirea autonomiei și restituirea unor teritorii românești la Moldova și Țara Românească (județele Cahul, Ismail și Bolgrad, Dobrogea, Delta Dunării și ins. Șerpilor, până aici sub ocupație rusească și otomană), iar pe de altă parte, se deschidea calea libertății și Unirii Principatelor Române. Și aici, trebuie să subliniem încă o dată înțelepciunea diplomatică și deopotrivă eforturile marilor noștri înaintași de la acele vremuri, care au știut cum să ducă la îndeplinire dorințele românilor, în conditiile în care nici Congresul și nici Conferința de la Paris (1858) nu se pronunțau clar în privința unirii, lăsând astfel deschisă soarta Țărilor Române. În schimb, puterile garante ofereau posibilitatea acestora de a se organiza și administra singure, fără imixtiuni externe (otomane), pentru ca ulterior, prin hotărârile luate la Paris (vezi Convenția încheiată la Paris- 1858), să se ivească posibilitatea ca românii să-și hotărască singuri viitorul, după atâtea veacuri de umiliri și nedreptați.
Și astfel se parcurgeau marii pași spre Unirea Principatelor, de la cererile adunărilor ad- hoc la hotărârile Adunărilor elective (1857-1859), unde conducătorii luptei naționale, atât din Moldova, cât și din Țara Românească au hotărât peste capul marilor puteri, prin plebiscit legislativ și rezoluții asemănătoare Unirea celor două provincii românești și alegerea unui singur domnitor, la 24 ianuarie 1859, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, un luptător incontestabil pentru unire și în același timp un bun cunoscător al problemelor administrative, legislative, judecătorești și militare din cele două principate. A fost momentul plin de emoții, când M. Kogălniceanu, adresându-se marelui domnitor spunea: ”alegându-te pe tine domn în Țara noastră, noi am venit să arătăm lumii cum toată țara dorește la legi noi, om nou(…) Fii doar omul legii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul (…), Măria, ta, ca domn, fii blând și bun, fii bun mai ales pentru aceia care mai toți domnii au fost nepăsători sau răi”. Nu în ultimul rând, înțeleptul M. Kogălniceanu i se adresa domnului A. I. Cuza (a se vedea gâlceava și dihonia întreținută de către cei care conduc astăzi România!?): ”Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace și dreptate, împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție”. Așadar, dorința românilor avea să triumfe prin impunerea aceluiași domnitor în Moldova și Țara Românească, dubla alegere a lui Cuza însemnând nu doar o strălucită victorie românească și înfăptuirea Unirii de la 24 ianuarie 1859, ci și crearea fundamentului statului modern român. Aici mai întâi a fost nevoie de recunoașterea unui fapt împlinit de către marile puteri europene, reprezentanții diplomației românești, dar în special domnitorul Cuza, făcând eforturi remarcabile pe plan extern pentru a obține bunăvoința și acceptul dublei alegeri, dar mai ales unirea completă, în decembrie 1861. De altfel, imediat, A. I. Cuza a dat și o proclamație către români din care reieșea că “Unirea este îndeplinită, națiunea română este întemeiată… ați întrunit speranțele voastre într- un singur domn; alesul vostru va da astăzi o singură Românie”. Pe de altă parte, în cei șapte ani de domnie (24 ian.1859-11 feb.1866) A. I.Cuza, a pus interesele și nevoile țării sale (de acum, pe actele oficiale scria “România”) mai presus de orice și a inițiat un program de reforme-administrative, economice, juridice, sociale, militare, pentru învățământ și cultură, ș.a.m.d. care modificau structural din temelii aspectul societății românești. Iar în momentul în care, bunăoară ostilitatea conservatorilor a devenit un obstacol în realizarea unor reforme (vezi reforma agrară și împropietărirea țăranilor, etc), atunci a fost nevoit să recurgă la lovitura de stat din 2 mai 1864, sporindu-și atribuțiile pentru a putea cu ajutorul noului parlament să-și continue seria de reforme, între altele, desființând și iobăgia. După cum nu este lipsit de interes a vorbi și de legea instrucțiunii publice prin care se introducea învățământul primar, gratuit și obligatoriu. Or, toate aceste reforme profunde, în consens cu cerințele dezvoltării României (unificarea administrativă și organizarea instituțiilor moderne ale statului, stabilirea capitalei la București, legea instrucțiunii publice, secularizarea averilor mănăstirești și împropietărirea țăranilor, modernizarea sistemului juridic și instituirea drapelului național, modernizarea armatei,etc.), aveau să deschidă, fără nici un fel de îndoială, nu doar calea modernizării țării, ci și stimularea pe mai departe a luptei poporului român pentru emancipare națională și cucerirea independenței de stat (1877- 1878) și de aici îndeplinirea până la capăt a întregului proces pentru Unirea deplină a tuturor românilor. Iar dacă ne referim la momentul de referință-9 mai1877, când Mihail Kogălniceanu declara în Parlamentul țării: “suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”, independentă astfel proclamată, avea să fie de fapt o consființire a marilor biruințe pe câmpul de luptă ale bravilor noștri ostași. Se marca astfel o altă bornă a vitejiei neamului românesc, dintr-un lanț de evenimente celebre spre luceafărul libertății noastre: 1784, 1821, 1848, 1859, 1877, 1dec.1918,ș.a.m.d., căci până la urmă, Turcia și celelalte puteri europene, au fost puse în situația de a recunoaște o altă mare izbândă a poporului român, consființită prin prevederile tratatelor de pace de la San Stefano și Berlin(martie- iulie 1878). În felul acesta, iată de ce trebuie să ne cunoaștem trecutul și să ne prețuim eroii, vocile și poruncile pentru apărarea pământului strămoșesc ale vrednicilor noștri iubitori de țară și neam; Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Horia și Avram Iancu, etc. Sau de ce nu să ne reamintim până la urmă și prin alte “borne” istorice, trecutul renașterii poporului român și de plămada obârșiilor sale, de la Burebista și Decebal, Gelu, Glad, Menumorut, Dragoș, Bogdan, ș.a.m.d și până la înfăptuirea marelui vis al devenirii noastre supreme-Marea Unire a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918. De altfel, trebuie să subliniem ideea, că în ciuda stăpânirilor străine, provinciile oastre strămoșești-Moldova, Bucovina de Nord, Țara Românească, Transilvania și Dobrogea au avut de-a-lungul vremurilor puternice legături multiculturale, economice și politice care au contribuit fără îndoială la întărirea conștiinței noastre de neam și țară, iar formarea statului național român era finalizarea unui întreg proces al luptelor de veacuri ale tuturor românilor, deloc întâmplătoare, pentru libertate și unitate națională. Iar dacă evenimentele externe, alocuri, au fost favorabile eliberării unor popoare europene, acest lucru nu înseamnă că și Marea Unire de la 1 Decembrie1918 a fost consecința unor înțelegeri intervenite la masa tratativelor marilor puteri, ci rezultatul unui proces ireversibil de luptă și voință comună a tuturor forțelor sociale și politice, a întregii națiuni române. Elite marcante ale începutului de secol XX, au condus națiunea spre îndeplinirea marelui ideal național, reamintindu-i aici printre alții pe: Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Alex. Vaida- Voievod, Iancu Flondor, Sextil Puscariu, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Miron Cristea, Ion Inculet, etc. După cum trebuie să remarcăm în mod special personalitatea regelui Ferdinand și a reginei Maria, a căror activitate a fost strâns legată de demersurile diplomatice pentru recunoașterea și definitivarea Marii Uniri, iar pe de altă parte s-au continuat faptele mărețe ale regelui Carol I, cârmuind țara într-o perioadă de armonie și înfloritoare dezvoltare. Așadar, fără a exclude și conjunctura internațională, după încheierea Primului Război Mondial, oarecum favorabilă României (vezi dezmembrarea celor trei imperii-otoman, rus și austro-ungar), trebuie totuși să subliniem încă odată că înfăptuirea actului fundamental al Marii Unirii este consecința firească a luptei de veacuri a poporului român pentru emancipare și unitate națională deplină. Au hotărât-o într-un final Adunările plebiscitar-legiuitoare de la Chișinău (vezi Sfatul Țării-27 martie/9 aprilie 1918) și Cernăuți (vezi Congresul General al Bucovinei), unde s-a votat cu o majoritate zdrobitoare “unirea necondiționată, pentru vecie cu regatul României”. Or, de aici, putem să nu le mărturisim urmașilor faptele de vitejie ale ostașilor armatei române care au luptat până la sacrificiul supreme pentru eliberarea patriei și întregirea neamului, între altele și obținerea marilor victorii din august 1917 de la Mărăști, Mărășești, Oituz asupra armatei germane? Sau să nu aducem prinosul nostru de recunoștință sutelor de mii de soldați și voluntari căzuți pe front la datorie, dar și bravilor comandanți-generalii Ioan Dragalina, Ioan Culcer, David Praporgescu, Alex.Averescu, Eremia Grigorescu, Nicolae Pătrășcoiu, etc.? După cum și mulți gorjeni-ostași și voluntari, bătrâni, femei și copii, în frunte cu neînfricata Ecaterina Teodoroiu au dat jertfa lor de sânge pentru apărarea și întregirea neamului Românesc, oferind aici și un alt exemplu demn de urmat pentru curajul sau- cercetașul Bebe Gabriel, care la 11 ani s-a oferit să îndeplinească funcția de curier ciclist, servind astfel în momentele cele mai grele subunitățile militare din zona Gorjului natal? După cum, în sprijinul confirmării contribuției popor român la înfăptuirea unității- sale naționale au vorbit, descriind obiectiv mersul evenimentelor, corespondenții de presă și oamenii politici străini, amintind aici și publicații de prestigiu precum“The New York”, și “The Washington Post”, “Le Temps” “Gazette de Lausanne”, etc. De asemenea, reputatul istoric englez A.W A Lepper, ministrul Belgiei la București- Van Ypersele, Consulatul general german din Ungaria, care într-o telegramă trimisă la Berlin relata ca:“din toate părțile Transilvaniei au venit de câteva zile (la Alba Iulia) mase mari de oameni; au participat la Adunare circa 100 000 oameni(…).Rezoluția a fost unanim acceptată”. În același timp, Octavian Goga, în cuvântul său rostea la Alba Iulia că: ”E prima manifestare a întregirii neamului românesc, în care sârbim temelia României Mari”, în vreme ce unul dintre voluntarii organizării marii sărbători spunea:”Munții Carpați sunt prea mici față de înălțimea inimilor care bat în piepturile voluntarilor și oștirii române”. Și pentru a completa atmosfera din prefața înfăptuirii Marii Uniri, iată ce publica și “The New York Times:“ O mare sărbătoare a românilor transilvăneni a avut loc la Alba Iulia, la Nord de Sibiu, în ziua de 1 Decembrie, când Adunarea Națională a proclamat solemn unirea Transilvaniei cu România”. Sau altfel spus, într-o ordine perfectă, o masă impresionantă de oameni îmbrăcați în diverse costume pitorești, aclamau cu entuziasm momentul istoric al României unite-actul de voință și luptă neîntreruptă a tuturor românilor pentru reîntregirea neamului. Altfel, Unirea din 1918 a corespuns legilor imperative ale istoriei, realizând cadrul necesar pentru manifestarea contribuțiilor poporului român la dezvoltarea țării lor, dar și a civilizației universale. Iar în acest sens este bine a mai sublinia și ideea dobândirii drepturilor legitime ale românilor de libertate, democrație și progres, ceea ce căuta să scoată în evidență metaforic și umanistul Emil Isac, care sublinia: ”Cu cât se vor strecura în mersul vremii veacurilor, cu atât va pătrunde în conștiința nației române înfăptuirea de la Alba-Iulia și ca un moment a celei mai mari zile din viața ei, dar și ca izvor în veci nesecat de înțeleaptă îndrumare pe calea desăvârșirii și astfel a fericirii și măririi sale”. Numai că din păcate, mersul istoriei umanității a fost dintotdeauna imprevizibil, în special pentru destinele țărilor mici și mai putin dezvoltate. Iar cel de-al Doilea Război Mondial a mai produs nenumărate drame pe Glob și în ceea ce ne privește, României avea să i se facă alte mari nedreptăți de către marile puteri, impunându-i-se iarăși tratate umilitoare și mai ales cedarea unor teritorii rupte din trupul țării-mamă mari și astfel astăzi nordul Bucovinei, ținutul Herța și sudul Basarabiei se află în stăpânirea Ucrainei. După cum și situația din Republica Moldova este destul de complicată, atâta vreme cât acolo acționează puternice forțe proruse care cu ajutorul nemijlocit al Moscovei, încă mențin acest teritoriu românesc sub influența Rusiei expansioniste. De aceea este destul de dificilă unirea celor două țări- surori, dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice până la urmă să refacem România “dodoloață”, căci nu trebuie să uităm niciodată că reîntregirea neamului este o datorie istorică a tuturor românilor. Cu atât mai mult cu cât este foarte aproape Centenarul Marii Uniri pe care trebuie să-l întâmpinăm cum se cuvine prin gândurile și faptele noastre bune, iar 1 Decembrie 2018 să însemne nu doar o realitate pentru toate veacurile ființei noastre, dar și un pios omagiu de cinstire pentru înaintașii și eroii neamului românesc Și să mai sperăm că mersul actual al omenirii spre alte percepte și orientari, de europenizare în special, cu avantajele sau dezavantajele acestora, nu vor putea să șteargă vreodată cu buretele istoria popoarelor și năzuințelor acestora pentru păstrarea identității lor naționale. În consecință, socotim că fiecare bun român trebuie să poarte în inimă și în suflet mândria, respectul și dragostea pentru glia străbunilor și pentru momentele sfinte ale perenității neamului din mult zbuciumata noastră existență multimilenară. În fine, să încheiem cu rostirea cuvintelor solemne ale președintelui Marii Adunări de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918- Gheorghe Pop de Băsești și anume: ”Unirea este piatra fundamentală a fericirii neamului nostru românesc”, o “realitate pentru toate veacurile” și o“luminoasă zi a drepatății eterne”. Și am spune noi, o măreață lecție de patriotism, de fapte glorioase ale înaintașilor noștri, pentru deplina unitate și armonie românească, pentru apărarea și protejarea demnității noastre naționale…”LA MULȚI ANI ROMÂNIA”!
Prof. Vasile Irod
