Mântuitorul Iisus Hristos şi acuzele aduse de către arhierei, farisei şi saduchei – Noi suntem smochinii cei înzestraţi cu grai în această lume, fiindcă am fost sădiţi de mâinile lui Dumnezeu în pământul celor vii!

88

Unele analize pertinente vorbesc despre blestemul Dumnezeului ucis de cei pe care i-a iubit, pentru a invoca prioritar unle aspect legate de smochinul cel neroditor, mai ales că răspunsul înseamnă să te smereşti înaintea Evangheliei vieţii, să pătrunzi adânc înlăuntrul inimii tale şi să scoţi o şoaptă cu lacrimi, în care se odihneşte un text revelator al cuvintelor lui Dumnezeu. De altfel, explicaţia gestului Mântuitorului de a blestema smochinul sterp este că noi suntem smochinii cei înzestraţi cu grai în această lume, fiindcă am fost sădiţi de mâinile lui Dumnezeu în pământul celor vii, am fost udaţi de lacrimile lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieţii nastre pământeşti. Fiecare dintre noi poate fi în graţiile Celui Care ne iubeşte infinit. Prin grija Lui Dumnezeu, cu toţi am crescut cu mângâierea Părintelui cerurilor în pântecele maicilor noastre şi am primit o hrană vie prin care mama şi-a dăruit viaţă din viaţa ei pruncului nenăscut. Deci, în faţa noastră a suflat firea Duhului Sfânt Dumnezeu, ca să nu ne îngheţe vântul rece care bate de la munte. După o viaţă de om aureolată cu veşnicie, Dumnezeu a venit la chipul Său, aşteptând roadele noastre: iubirea pentru El, icoană a iubirii lui infinite, bunătatea, smerenia, milostivirea, blândeţea, pacea, bucuria, răbdarea, credinţa, înfrânarea, atestă faptul că aceste virtuţi sunt legate de numele lui Dumnezeu.

Au refuzat să recunoască aceste dovezi directe că Iisus era Fiul lui Dumnezeu!
Este consemnat momentul când fariseii și saducheii s-au apropiat de Iisus și, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn ivit din cer, cu toate că au fost chiar două ocazii în care Iisus a discutat cererea pentru acest semn din cer! Iată, cea dintâi a fost în legătură cu predica de lângă mare, probabil în toamna anului 29 d. Hr. iar cea de-a doua a fost cam după nouă luni sau ceva mai târziu, probabil la începutul verii anului 30 d. Hr. Pentru incidentul care l-a precedat imediat pe acesta, a doua ocazie în care s-a cerut un semn, priveşte faptul că pentru prima dată saducheii s-au unit cu fariseii într-o încercare de a-L reduce la tăcere pe Iisus Hristos, ştiindu-se că mai înainte de aceasta, Iisus plecase din Galileea pentru a-i evita pe aceşti critici neîndurători, iar, în momentul în care Domnul a pus piciorul pe pământul galilean, ei îşi reînnoiesc atacul asupra Fiului Lui Dumnezeu! Chiar mai înainte, Îl confruntaseră pe Iisus cu această întrebare şi presupuneau cam cum va fi răspunsul Lui de refuza şi probabil ei intenţionau să prezinte refuzul acesta poporului ca dovadă că pretenţiile Lui la mesianitate erau neadevărate! Prin aceasta, Îl puneau pe Iisus la încercare aşa cum făcuse Satana în pustie, nu cu o dorinţă sinceră de a vedea ceva care i-ar convinge, ci mai degrabă cu nădejdea că El nu o va face, şi în felul acesta să le dea un prilej de a-L acuza în mod public şi de a tăgădui dumnezeirea Lui! Evident, Iisus avea puterea de a face asemenea minuni, dar el a refuzat în mod consecvent să facă aşa ceva, deoarece ar fi fost contrar poruncilor Tatălui Ceresc! Totuşi până la data aceea, Iisus săvârşise tot felul de minuni, inclusiv demonstraţii de vindecare a bolilor, demonilor, morţii şi forţelor necurate, mai ales că fiecare minune fusese răspunsul Său la o nevoie adevărată! Faptul că fiecare minune a avut ca rezultat binecuvântare pentru oameni, era cea mai bună dovadă cu putinţă cu privire la puterea divină prin care toate aceste minuni erau săvârşite. Dar, trecând peste toate, fariseii şi saducheii doreau un semn din cer şi tăgăduiau că multele minuni pe care le săvârşise Domnul Iisus erau dovezi îndestulătoare pentru originea divină a misiunii Sale! Din câte se pare, ei căutau un semn cu totul depărtat de domeniul controlului omenesc, ca de pildă un tunet în afară sau foc din cer, chiar întunecarea soarelui, pentru că erau gata să afirme că dacă Iisus nu făcea aşa ceva, El nu era nici măcar atât de mare ca profeţii de pe vremuri, ca Samuel sau Ilie. Deşi aveau cunoştinţe despre vestirea făcută de către îngeri păstorilor la Betleem (Luca 2,8-14), de steaua care îi adusese pe magi la Ierusalim (Matei 2,1-6), de porumbelul care cobora şi de glasul din cer (cap. 3,16-17), toate aceste minuni care ar fi putut fi clasificate ca semne din cer, ei au refuzat să recunoască aceste dovezi directe că Iisus era Fiul lui Dumnezeu!

Blestemul smochinului este proorocia fundamentală a Judecăţii veacurilor
Aşa că, la asfinţitul istoriei, când cerurile se aprind şi ard văpaie de de iubirea fără de răspuns a lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos vine în lume şi aşteaptă făpturile pe care le-a creat cu suflet nemuritor ca să dăruiască lumină din lumina Lui, dar, din păcate, lumea e plină de răutate fără de seamă, la tot pasul numai comportamente de animale de pradă, care dau dovadă de viclenie, ură fără margini, războaie susţinute prin aşa-numita inteligenţă artificială, gesturi de violenţă producătoare de moarte! Tot ceea ce nu a propovăduit Domnul, toate grozăviile iadului s-au abătut asupra lumii moderne când lepra păcatului e mai mare decât fiinţa şi o ucide! În astfel de împrejurări, Mântuitorul veacurilor slobozeşte blestemul durerii Lui celei infinite asupra arhiereilor, fariseilor şi saducheilor de pretutindeni! De altfel, la Dumnezeu nu există surprize, pentru că El ştie în mod infinit tot ceea ce a fost şi tot ceea ce va fi până la sfârşitul veacurilor. Deci, să nu ne amăgim că a fost surprins de nerodirea smochinului, deoarece cuvintele în care încape tot oceanul de durere al lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-L vor ucide în fiecare veac prin păcatele lor. Iar, cei ce-L vor călca în picioare cu indiferenţa şi răutatea lor fără margini, ca şi cei pentru care Crucea este motiv de batjocură, putem conchide că toată suferinţa Dumnezeului crucificat şi răstignit e ca un blestem pentru noi şi cauzat de către noi! De fapt, blestemul smochinului este proorocia fundamentală a Judecăţii veacurilor şi constituie durerea mai grea decât cerurile a Dumnezeului care nu poate să salveze pe cei ce nu vor acest lucru! Pe de altă parte, poate fi socotită «neputinţa» Celui Atotputernic de a aduce cu forţa în rai pe cei care îşi au iadul în suflet şi-l răspândesc în lume pentru a otrăvi viaţa semenilor! E strigătul mut al Dumnezeului iubirii în faţa celor ce urăsc până în veşnicie tot ceea ce îi înconjoară! În fine, referitor la blestemând smochinul cel neroditor, Hristos ne spune că sfârşitul celor răi este în cuptorul cel de foc al iadului, că soarta tuturor ucigaşilor de iubire este în cazanul fierbinte al propriei lor demonizări! Chiar dacă iadul n-a fost creat de Dumnezeu, l-au zidit cu o răutate de nedescris duhurile potrivnice şi sufletele care Îl refuză şi în fiecare zi Îl răstignesc pe Dumnezeu până la moarte. În încheiere, să spunem că dincolo de Iubirea Lui Dumnezeu mai presus de gând şi de cuvânt, El suferă în tăcere şi moare pentru cei pe care îi iubeşte din veşnicie şi care se pierd în uitare! Dacă nu ne vom întoarce la El, lacrimile lui Dumnezeu pentru noi sunt ultimele străluciri de lumină înaintea întunericului pe care ni-l agonisim cu sârg şi care ne va înghiţi pe coordonatele timpului!
Profesor Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.