Constantin Zărnescu a vorbit despre activitatea lui Brâncuși la Petroșani, despre faptul că artistul (de mică înălțime) “era nevoit să se urce pe un scaun pentru a fasona cu barda modulul din lemn de tei, pentru a curba foastenele și finiurile acestui element originar, pierdut astăzi, care a devenit modelul pentru romboedrele de fontă de 1,80 m înălțime”. A lucrat modulul respectiv începând cu 27 august 1937, cioplindu-l zi de zi, fără a permite cuiva să-l vadă și nici nu a discutat cu nimeni în acest timp. Brâncuși a finalizat mai multe coloane și un mare număr de socluri romboidale. Prima coloană din lemn ar fi fost cioplită atunci când “el a aflat de numărul uriaș de tineri căzuți pe front pentru întregirea neamului românesc”. Coloana fără Sfârșit reprezintă “o străveche memorie a poporului român și a pre-românilor” și “forța poporului român prin timp”. Văzută ca o înșiruire de zile și de nopți, ea ar fi „o meditație asupra scurgerii timpului și a vieții”. Din discuțiile brâncușiologului cu diverși cioplitori, el a înțeles că “rombul apare cel mai adesea sub ferestrele caselor românilor și pe pardoseli și că acesta reprezintă un motiv al nașterii, creșterii, zvâcnirii, exploziei și pulsației vieții”. De altfel, rombul figurează “în toată lumea tracă (doar desenat), acest arhetip existând astfel în fondul nostru ne-latin”. Coloana figurată de țărani “pe cămăși sau la pridvoarele caselor are bradul vieții cu vârful în sus și bradul morții cu vârful în jos” (conform Vulcănescu). Ea ar fi și un simbol precreștin al Crucii Mântuitorului Iisus Hristos (conform Comarnescu), ceea ce ar face din operă “cea mai mare intuiție, de geniu, pe care a avut-o creatorul Constantin Brâncuși”. Dr. Sorin Lory Buliga a prezentat, pe bază de documente, intențiile de desființare ale Coloanei fără sfârșit, în perioada comunistă de după război. Prima reiese din adresa din 17 mai 1959, a Secției de Artă și Cultură a Comitetului Provizoriu Gorj, către Serviciul Arte Plastice din cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor, prin care se cerea “demolarea Coloanei fără Sfârșit”, în urma unei decizii locale a PMR prin care “s-a hotărât ca să se desființeze monumentul construit de Gh. Tătărescu din romburi sub formă de stâlp cu înălțimea de 29 m., din material de fontă…”. Doi ani mai târziu, la 7 martie 1951, Secția de Gospodărie Comunală şi Industrie Locală a Sfatului Popular de Subordonare Regională al orașului Târgu-Jiu trimitea Ministerului Afacerilor Interne, Departamentul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, o adresă cu următorul text: “Întrucât orașul Tg. Jiu a moștenit de la vechile regimuri burghezo-moșierești diferite monumente așezate fără nici o estetică pe raza orașului și fără să aibă un rol bine definit pentru culturalizarea poporului, așa cum de exemplu se află și o coloană metalică introdusă în fundament de beton și situată în partea de Est a orașului în noul parc creat în cursul anului 1937. / Ținând seama că această coloană prin materialele rezultate din demontarea ei ar putea folosi la alte lucrări edilitare de primă necesitate a orașului Tg. Jiu, vă rugăm a ne da cuvenita aprobare pentru dărâmarea ei, materialele fieroase rezultate putând fi predate D.C.A. din localitate.”
Ambele încercări au fost respinse, prima (din 1949) de către Ministerul Artelor și Informațiilor, iar cea de-a doua (din 1951) de către Comitetul pentru Artă de pe 
lângă Consiliul de Miniștri și de către Comisia Științifică a Muzeelor și Monumentelor Istorice și Artistice din cadrul Academiei R.P.R. A fost amintit apoi episodul din 1953 (dar care nu poate fi dovedit prin niciun fel de document), când Tănăsie Lolescu, un tânăr brigadier al Organizației de Tineret a Partidului Comunist, a primit ordin de la prim-secretarul organizației, tovarășul Constantin Babalîc, să demoleze Coloana. Ideea era că organizația de tineret trebuia să strângă fonduri pentru a contribui la organizarea Festivalului Mondial al Tineretului de la București, iar un mijloc de strângere a lor era colectarea de fier vechi. Pe scurt, cu un tractor IAR s-a tras de Coloană, în două încercări: prima cu lanțurile legate de primul modul al lucrării și apoi mai sus, la circa 2 m. Nu s-a obținut însă niciun rezultat, iar T. Lolescu a fost criticat aspru pentru eșecul său (informațiile se bazează pe comunicarea personală făcută de Tănăsie Lolescu lui S. Buliga). Un alt moment penibil din istoria Coloanei (de data aceasta la nivelul cel mai înalt) a fost prilejuit de ședința Academiei RSR (din 7 Martie 1951), când artistul și profesorul I. Jalea a dat “citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi” (este notabil faptul că V. Eftimiu a făcut precizarea că “tov. Jalea a intenţionat prin comunicarea d-sale să reabiliteze operele valabile ale lui Brâncuşi”, iar Camil Petrescu a relevat “meritul comunicării tov. Jalea de a fi prilejuit discuţii interesante şi de a fi deschis probleme de o semnificaţie deosebită). Acest fapt a suscitat însă discuții aprinse, deoarece “cazul Brâncuși… ridică probleme importante”. Părerile distinșilor academicieni au fost, pe scurt, următoarele: I. Călinescu a constatat că “Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte”, G. Oprescu a spus că sculptorul gorjean “a speculat prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze”, iar Al. Graur a fost “împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă”. Adina Andrițoiu a prezentat o nouă perspectivă asupra comanditarilor și contributorilor la realizarea capodoperei de la Târgu-Jiu. Comunicarea a fost punctată de prezentarea în facsimil a documentelor de arhivă care demonstrează implicarea familiei Tătărescu, a Ligii Naționale a Femeilor Gorjene în finanțarea operelor brâncușiene și a străzii care urma să lege cele două parcuri în care au fost amplasate aceste lucrări. Un aspect reieșit din comunicare, remarcat de cei prezenți, a fost participarea substanțială a Societății Petroșani la execuția Coloanei fără Sfârșit. Sorin Buliga și Adina Andrițoiu au făcut, de asemenea, și o scurtă prezentare a cărții coordonată de ei, Documente din Arhivele Naționale ale județelor Gorj și Dolj cu privire la Ansamblul sculptural brâncușian de la Târgu-Jiu (apărută la Editura Brâncuși din Târgu-Jiu în anul 2017), din care au extras spre prezentare documentele din comunicările lor. Profesorul Ștefan Stăiculescu a vorbit despre protestul său privind demontarea Coloanei fără Sfârșit, pe când era director adjunct la Centrul “Constantin Brâncuși”. A amintit, de pildă, de două articole pe care le-a scris atunci (“Varia cu avaria” și “Când nepăsarea ajunge la gradul de sabotaj”) și, de asemenea, despre discuțiile pro și contra dezasamblării Coloanei din cadrul administrației locale și județene. În comunicarea sa a prezentat unele interpretări ale Mesei Tăcerii și ale Coloanei fără sfârșit. Poeta Claudia Voiculescu a dat citire unor pagini din jurnalul Irinei Procopiu (publicat la Editura Polirom), privind Coloana fără Sfârșit (pe care aceasta o numea “Pomenirea fără de Sfârșit” și o considera, asemenea multor contemporani ai săi, “o aberație mintală”). De asemenea, din cartea “Cronică de familie” a lui Petre Dumitriu (care a făcut liceul în Târgu-Jiu) a extras câteva citate legate de Masa Tăcerii (masa cu cele 12 scaune de tip “ouare”, interpretată ca o “agapă primordial” sau ca “Cina cea de Taină”) și de Coloana Infinită, văzută ca o “Coloană a nemuririi” (cu sensuri simbolice și magice, isprăvită cu “potirul în sus spre nemărginire”) și considerată ca fiind “cea mai pură abstracție a marelui maestru Bârlea (așa cum este numit Brâncuși în carte)”. Toma Velici a readus în atenție un fragment scris de I. D. Sârbu (petrilean din naștere) privind întâlnirea sa cu Brâncuși, pe când, tânăr fiind, curăța cu dalta și peria de sârmă “trapezele” Coloanei fără Sfârșit (aflată în construcție în Atelierele din Petroșani) de nisipul în care se turna fonta (“frecam, frecam de ne ieșeau ochii frecând” deoarece “nu trebuia să rămână fir de praf”, pe motivul că “trapezele” odată șlefuite intrau apoi “la galvanoplastie, urmând să fie acoperite de un strat de alamă”). Acolo venea directorul atelierului, Ștefan Georgescu-Gorjan “însoțit de un fel de popă mic, bărbos și repezit”. Mult mai târziu, în 1965, când a văzut Coloana fără Sfârșit, I. D. Sârbu a realizat că acel “popă afurisit” era chiar Brâncuși.
Virgil Câlea, care a participat în anul 2000, din partea Societății Turbomecanica București, la restaurarea Coloanei fără Sfârșit, deși nu a fost prezent la simpozion din motive obiective, a ținut să transmită câteva cuvinte: “Așa cum în 2000, Turbomecanica era singura societate românească care putea să realizeze restaurarea Coloanei Infinitului, tot așa, în 1937, Turnătoria Petroșani era singura capabilă să realizeze această minunăție a tehnicii de la acea vreme. De asemenea, dumneavoastră trebuie să vedeți în reușita ridicării Coloanei Infinitului, în ciuda tuturor greutăților de la acea vreme, devotamentul deosebit al echipei, spiritul românesc deosebit de înalt de care au dat dovadă, educația tehnică foarte înaltă, experiența extraordinară pe care echipa o avea… Ceea ce eu am constatat cu ocazia restaurării Coloanei, a fost o lucrare făcută la un foarte înalt nivel tehnic, cu multă dăruire și abnegație, iar dumneavoastră trebuie să fiți foarte mândri de înaintașii pe care i-ați avut și care și-au lăsat amprenta asupra generațiilor următoare… lucrarea făcută la Turnătoria Petroșani, restaurată de Turbomecanica București și întreținută în condiții normale, va dăinui sute de ani în continuare, menținând vie flacăra independenței României și drumul ei spre Univers”. Dr. Moise Bojincă, spre finalul simpozionului, a ținut să pună o întrebare relevantă, pe care consideră că trebuie să o transmitem mai departe: “Și totuși, când acest popor se va deștepta văzând ce lucruri valoroase avem în România (unele expuse chiar aici de către antevorbitori), când va încerca cu adevărat să-și prețuiască creatorii nu după moarte, ci în timpul vieții și activității lor?”. Materialele prezentate vor fi publicate într-un volum omagial ce va apare la începutul anului 2018. Prin organizarea impecabilă și nivelul științific ridicat, manifestarea s-a înscris ca un real succes în seria evenimentelor dedicate operei creatorului sculpturii moderne, chiar în condițiile în care aceasta este singulară în peisajul cultural al orașului Petroșani.
Sorin Lory Buliga
