Mândria – supremul păcat de moarte

402

Învățătura creștină așază mândria în fruntea celor șapte păcate de moarte, acesteia urmându-i zgărcenia, desfrânarea, lăcomia, mânia, zâvistia și lenea.
Puțini sunt fericiții care scapă de mândrie, mai ales că ea ni se transmite de la un protopărinte, de la Adam. Când, ispitiți de diavol, și-a sfidat Creatorul, a săvârșitun triplu păcat: neascultarea, lăcomia și mândria de a dori să fie aidoma lui Dumnezeu.
Dintre cele trei, mândria a repezentat păcatul fatal. Se consideră că dacă Adam, cuprins de remușcări și de iubire față de Părintele său, ar fi căzut plângând la picioarele Acestuia, ar fi dobândit iertarea și i-ar fi fost redat raiul. Dar el și-a păstrat orgoliul, preferând surghiunul în locul pocăinței. Se pare că istoria căderii este repetată în diverse forme de fiecare dintre noi. Una din modalitățile de afirmare a mândriei este goana după funcții izvorâtă fie din dorința de a scăpa de povara unei profesii pentru care nu ești suficient de pregătit, fie din constrângerea că, oricât ai fi de prost ,,mintea vine după post”. Este știut că cei mai mulți n-au refuzat nicio funcție de conducere. Ajunși sus, chiar și doar secretari de partid, afișează o dezgustătoare dilatare a eului, se cred oameni de mare calibru, învățându-i sau certându-i pe subalterni. Mulți se bulucesc în zona politicii pentru că mai ales aici se pot bucura de reușite personale. O prezentare veridică a politicianului român face undeva Andrei Pleșu:,,Casiera, funcția, poziția în partid, procentajul electoral, averea și plăcerile proprii sunt țeluri constante, cărora li se subordonează tot. Cu alte cuvinte principala ocupație a lui Gigi, este Gigi. Restul este materie primă….,,Carne de tun, public de fraierit, popor.” (Dilema veche, 817, 2019, p.3) Autorul studiului ,,Minima moralia” așteaptă zadarnic politicianul care să transmită sentimentul că ceilalți îl preocupă mai mult decât sinele propriu, că după ce își face exemplar treaba, se retrage…
I-am cunoscut bine pe politicieni îndată după ´89 când activam în sânul partidului liberal. Mă înscrisesem aici crezând că religiozității mele i se potrivește dictonul ,,Nihil sine Deo”. Pledoaria pentru libertatea, demnitatea și perfectibilitatea ființei umane dobândea în viziunea mea o nouă dimensiune, teocentrismul, care își propune să înlocuiască păgubosul antropocentrism, ale cărui rădăcini se găseau în antichitatea greacă, susținătoare a ideii că ,,omul este măsura tuturor lucrurilor”. Comportamentul liberalilor și nu doar al lor – avea să-mi dezvăluie un adevăr sumbru: majoritatea urmăreau propriile interese, unii erau indiferenți și numai câțiva dovedeau că le pasă de aproapele lor, că îl iubesc pe acesta ca pe ei înșiși. Egoismul și nepăsarea m-au determinat ca după șapte ani, în 1997, să părăsesc partidul și să consider acea perioadă o rătăcire pe coridoarele politicii.
Câțiva ani am deținut și o funcție de conducere, acceptată cu greu, considerându-mă lipsit mai ales de abilități manageriale. Mi-am dat seama că principala calitate a unui director este hărnicia, căreia i se adaugă onestitatea, refuzul de a fura și impunerea disciplinei. Firește că fără energiile divine, duh, har, lumină etc., nu aș fi reușit. Realizările au fost mult peste așteptările mele, școala a prosperat, dar celor interesați să-mi ia locul nu le convenea o asemenea situație.
M-au reclamat pentru fapte ce aveau un punct de plecare, dar și pentru unele care nici măcar nu-mi trecuseră niciodată prin minte. Este pentru prima dată când îmi exprim deschis nedumerirea că cele 2,5 ha de pământ obținute, printr-o lege, în lunca Vădenilor, pentru Școala Normală au dispărut fără urmă nemaivorbindu-se vreodată de ele. Probabil că s-a găsit o cale legală știut fiind că cei care calcă legea știu să se constituie totdeauna într-un grup organizat.
Dar să lăsăm experiența mea cu împliniri și neajunsuri, întrucât aș putea fi asemuit cu fariseul, fapt pe care îl detest.
Altă formă a mândriei este atitudinea față de propriii-ți copii. Fiecare e măgulit să creadă că din ,,așa părinți de seamă/ în veci s-or naște pui de lei,” teorie cu puține excepții, absolut falsă. Dacă nu se conformează anumitor constrângeri, dragostea față de copiii noștri poate deveni patologică, rodind fructe amare.Un precept biblic consemnează faptul că părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții.”
O formă de manifestare a orgoliului a constituit-o omagiile aduse conducătorului iubit. N-am crezut că vom mai avea parte de o asemenea mascaradă în zilele noastre. Fără îndoială că ea reprezintă o nouă victorie a comunismului. Omagiatul poate da vina pe inițiatorul lucrării că e părtaș la un păcat pus la cale de alții, așadar străin. În urma unei mobilizări demne de o cauză mai bună , au rezultat caracterizări superlative, multe avându-și sursa în lingușiri reciproce de-a lungul anilor, justificând aforismul lui Nicolae Iorga, conform căruia ,,lingușitorul te lingușește cum ar dori el să fie lingușit.” S-au raliat ,,locotenenții” care n-ar fi dobândit profituri nesperate dacă ar fi funcționat principiul meritocrației.Există și laude aduse de persoane oneste, de al căror profesionalism nu se poate nimeni îndoi. Resortul e mai greu de explicat: ori n-au dorit să refuze solicitarea, ori s-au lăsat seduși de omul ,,excepțional”, de cetățeanul de onoare, de pilda de devotament, față de școală, de cinstea și corectitudinea lui, așadar de aparențe.
Desigur trebuie să i se recunoască anumite energii, fiindcă fără ele n-ar fi reușit să mențină o școală pe linia de plutire. Altminteri s-a remarcat prin consecvența cu care a afișat bățoșenia și prin extraordinara capacitate de a se dedubla.
Darurile lui actoricești nu cred că le-a avut niciun alt director care a trecut prin liceul ,,Spiru Haret”. Poate ar mai trebui adăugat refuzul de a învăța dezvățul de cele rele (slava deșartă, predispunerea la compromisuri etc.) Cel mai bine i s-ar fi potrivit politica, reîntoarcerea în învățământ fiind nevoită . Îi dispăruse partidul, așadar n-a fost o plecare benevolă, așa cum crede o minte boantă, care și-l revendică drept model. Măcar la bătrânețe ar trebui să ținem seama de spusele unui sfânt: ,,Dacă ești locuit de faptele rele, îndepărtează-le de la sufletul tău, în așteptarea celor bune.!”
Este suficient un singur gând de trufie pentru a pierde harul. Chiar dacă postim și ne rugăm mult, dacă facem mult bine, dar vom cădea în mândrie, vom fi asemenea unui chimval răsunător, dar care înăuntru e gol. În locul mândriei, să lăsăm să se instaleze smerenia, căci, precizează Scriptura, ,,cel se smerește se va înălța, iar cel ce se înalță, se va smeri.”
Eugen Velican

P.S. Aflu cu uimire că și alți comuniști de nădejde stau în așteptarea omagiilor, având în vedere binele făcut de ei gorjenilor atât înainte, cât și în perioada tranziției.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here