Magii de la Răsărit prevestind-o pe Ecaterina Teodoroiu

583

Dezvoltarea Gorjului n-a fost prea liniștită, apariția războaielor fiind cea mai grea povară, deoarece a decimat populația precum filoxera vița de vie: bărbați morți, femei văduve, copii orfani, case arse, lipsuri.Denumiri de locuri ca ,,Parâng și Mândra’’‚ ,,Ușile lui Traian”, ,,Părul de la mormântul fetii dacului”, ,,Muntele Bărbat”, ,,La Bordeie”, ,,La Ţeapă“, ,,Priporul Grecului“, ,,Cula Turcului și Bordeiul Turcului“, ,,Dealul Muierii“, ,,Peştera Muierii“, ,,Câmpia Soarelui“, ,,Mihăieşti“, ,,Plevnari“, ,,Panduri“, învăluie ca o pânză vagă și nedefinită momentul istoric al numirii locului respectiv, ceea ce ne îndreptățește să considerăm toponimele drept dovezi implacabile ale originii, unității și continuității poporului român și al limbii române pe actualul teritoriu al județului Gorj.Nume de oameni ca: Litovoi, Bărbat, Iancu Jianu, Gheorghe Magheru, Tudor Vladimirescu, vorbesc de ,,distinşi bărbați de arme și devotați pentru țară’’…, dar există darul acesta al iubirii de țară al tuturor locuitorilor de aici, bărbaţi şi femei, trecuţi de către istorie prin dramatism și momente hotărâtoare ale istoriei Gorjului. Ea, ,, istoria a scris toată povestea faptelor dragii copile a dodei Lena şi-a lui moș Vasile Teodoroiu din Vădeni, figura populară şi iubită ca și a lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul’’. ,,Povestea“Ecaterinei Teodoroiu a fost scrisă după multe alte poveşti ai căror eroi au fost femei şi copii gorjeni.
Primii copii sacrificaţi pe altarul iubirii de neam pe care i-a consemnat legenda au fost Parâng și Mândra şi avem Legenda munților Parâng și Mândra. Demult, romanii, au venit să ocupe ţara lui Decebal. Veneau de jos, de la Dunăre, pe Jiu în sus. Ei s-au oprit și au construit case și ziduri de apărare, de unde ieșeau când plecau la război…Doreau să-i ia bogățiile, pământurile, iar oamenii să-i ducă la ei în țară să muncească pentru romani. Cu o armată puternică, romanii au venit pe aici, pe valea Jiului să treacă printre acei doi munți care se văd bine din Bumbești. Dar, dincolo de munți, dacii îi așteptau pregătiți să lupte. Prin păduri erau soldați daci care păzeau toată valea și nimeni nu putea să treacă…..Decebal avea un băiat și o fată. Și, mergând copiii pe marginea Jiului în jos, neatenți, au fost prinși de romani…Copiii au fost legați și duși la comandantul romanilor care i-a întrebat: ,,Dacii sunt departe? Da, departe. Sunt mulți? Foarte mulți. Voi trebuie să ne arătați drumul fiindcă astfel o să muriți”.Dar, copiii știau că dacii nu-i vor lăsa pe romani să treacă printre munți și că îi vor lovi cu toate armele lor. S-au hotărât să-i conducă pe romani ca să-l găsească pe Decebal și-au pornit înainte pe drum, pe acolo printre munți, iar romanii, atât de mulți, veneau în urma lor. Dar când au ajuns între cei doi munți mari, au început să cadă peste romani numai stânci, lemne, săgeți și sulițe. Care fugeau erau prinși de soldații daci și omorâți. Din toți care au fost, nu a scăpat nimeni…..Copiii au murit și ei, sub stâncile și lemnele care au căzut peste ei. Dacii i-au dus la Decebal și i-au înmormântat. Dar, de atunci munților li s-au pus numele copiilor: Parâng și Mândra.
O altă variantă a legendei ne duce în vremea lui Vlad Țepeș, aprig domn împătimit de libertate, cinste și dreptate. Acesta era hotărât să se împotrivească cu orice preț puhoiului turcesc. Baciul Miron din Novaci a purces și el la oaste, lăsând turmele în paza copiilor săi, Parâng și Mândra. Cei doi, curajoși și isteți, au reușit să atragă o trupă turcească ajunsă în munte într-o capcană. Drept răsplată Vodă le-ar fi dăruit munții ce le poartă numele. Dealul Muierii pe care se află Cetatea Grădiștea Logrești, culmea Dealului Muierii, cu altitudinea cea mai mare, între satele Becheni, Stoaia și Roșia de Sus are tot o legendă legată de femei curajoase. După anul 1714, când începe perioada neagră a stăpânirii turcești prin domniile fanariote, în satul Roșia de Sus s-au instalat două posturi de pază ale armatelor turcești. Un post de acest fel era așezat pe Dealul Gruiului, ramura Dealului Muierii, într-o culă înaltă „Cula Turcului”. Alt post de supraveghere era așezat pe Dealul Muierii, între satul Roșia de Sus și Seciurile, acest punct fiind așezat lângă drumul construit de romani, în timpul războaielor cu dacii. Spun bătrânii, auzind și ei de la strămoșii lor, că numele dealului vine de la o încleștare a localnicilor cu hoardele tătarilor (probabil odată cu marea invazie tătărească de la 1241), în care rolul principal l-au avut femeile de prin satele din jur, ele dând dovadă de un nebănuit curaj și de o îndrăzneală fără seamăn care s-a soldat cu alungarea tătarilor ajunși până aici. Într-o seară de sfârșit de august, zarea înroșită dinspre miazăzi și limbile de foc, ce se vedeau din ce în ce mai aproape, anunțau apropierea pericolului. O coloană de tătari o apucase pe culmea dealului Grădiștea ca să ajungă în satele din zona noastră și s-au oprit într-un luminiș din mijlocul pădurii ca să înnopteze, pentru ca a doua zi să-și continue ororile în satele pe care le-ar fi întâlnit în cale. Odată cu înserarea, femeile dezbrăcate până în brâu și cu părul despletit, au scos iepele din ocoale, le-au încălecat bărbătește și au pornit ca o vijelie spre locul unde poposiseră tătarii înconjurându-i din mai multe părți. Într-o mână aveau câte o furcă cu câlți aprinși, iar cu cealaltă învârteau amenințător deasupra capului măciuci și strigau din toate puterile; strigătele lor disperate se amestecau cu nechezatul iepelor înfierbântate după mânji, pe care ecoul pădurii le multiplica într-un vacarm de nedescris, iar la lumina torțelor improvizate, păreau ca niște fantome înspăimântătoare, care au coborât odată cu iadul pe pământ. Tabloul acesta sinistru i-a înfricoșat pe tătari, care au crezut că e vorba de un alt neam mai sălbatic ca ei, au încălecat pe caii lor iuți și au luat-o la fugă dispărând în negura nopții. În zorii zilei, femeile sleite de puteri, s-au întors acasă la vetrele și la copiii lor. În semn de prețuire pentru curajul și vitejia femeilor care au salvat satele din jurul dealului Grădiște de pustiirea tătarilor, oamenii i-au zis „Dealul Muierii”, nume care îl are și azi.
Despre vitejia femeilor din Poiana Seciuri şi luptele date în decursul vremii pe aceste locuri a consemnat legenda. Se pomenește de drumul ciobanilor care mergeau de la munte până în Câmpia Dunării pe Dealul Muierii. Erau dese opriri și erau supuși la plată în bani sau în oi de către garda turcească care stăpâneau pământul. Se mai și povestește o legendă că o gardă turcească care asigura strângerea birurilor a fost luată la goană de o armată de femei deghizate în ostași călări, având pe cap brâuri roșii, iar drept arme sulurile pe care le ţeseau la războaie. Prin mulțimea lor și înfățișarea ce o aveau au înspăimântat pe turci și i-au alungat.
Peștera Muierii, cea care începând cu anul 1870 datorită lui Alexandru Odobescu părăsește sfera anonimatului, devenind unul dintre cele mai importante obiective speologice de cercetare științifică complexă din țară și din Europa, vine din trecutul istoric, de atunci când fumul focurilor de alarmă chemau bărbații în putere să apere ţara de năvălitori veniți de aiurea, femeile luau în grabă copiii și bătrânii pentru a se adăposti în peștera pe atunci numai de ei știută, unde rămâneau ascunși până la trecerea urgiei. Botezarea ei cu apelativul „Muierilor” se presupune că ar fi avut loc pe la mijlocul Evului Mediu, iar obiceiul de a se ascunde de dușmani în ea pare să se fi păstrat până în zilele noastre. Bătrânii povestesc că acest lucru s-ar fi petrecut și în timpul Primului Război Mondial.Şi nu sunt mai puţin viteze decât bărbaţii duşi în războaie aceste femei care au rămas acasă să facă tot ceea ce ţinea de fiinţa neamului: să crească copiii şi să pomenească morţii.
Am expus argumente că doar acest pământ și doar din aceste femei putea să apară Ecaterina. Ce a făcut Ecaterina Teodoroiu ştim toţi.Cătălina sau EcaterinaTeodoroiu, din cartierul Vădeni, unul dintre cei opt copii ai lui Vasile și Elena Teodoroiu, a văzut lumina zilei în 1894. Dintr-un documentar, realizat de Marina Bădulescu, redactor-șef la Agerpres cităm: la 23 august 1917 Ecaterina a fost citată prin Ordinul de Zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu: În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanțe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt ‘Eroina de la Jiu’ și-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție, numai din dragostea de a apăra pământul Țării acesteia cotropită de dușmani.Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai Țării sale și i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a știut să dovedească vigoarea bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preț. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu-Jiu, aceea care și-a desfășurat energia-i rară împotriva morții albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic pornește din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a revanșei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucția.
A căzut înainte de a ajunge la țelul acestei revanșe. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoze de vorbe, ci pentru că așa cerea inima ei, pentru că așa credea sufletul ei că se împlinește datoria vieții. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-și îndemna ostașii cu vorbele: „Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”, are drept, din clipa aceea, la cinstirea veșnică a unui nume neuitat de camarazi.A fost înmormântată cu paradă militară pe 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, alături de căpitanul Dumitru Morjan, gorjean și el, căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a. La căpătâi i-a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a.
„Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moșii și strămoșii ei și ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat și și-a dat viața pentru apărarea și mărirea Patriei, cât și pentru toți românii și, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însuflețire să-și jertfească viața pentru pământul strămoșesc”, conchidea, la 10 mai 1920, în Memoriul său, colonelul Pomponiu.Cu această ocazie, Ministerul de Război a dispus ca Regimentul 43/59 Infanterie să primească numele eroinei Ecaterina Teodoroiu. În perioada 1959-1961, numele tinerei combatante din Primul Război Mondial a fost purtat de Regimentul 18 Mecanizat din Caransebeș.Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, opera Miliței Petrașcu, e amplasat în Târgu-Jiu în Piața Revoluției din fața Prefecturii, pe locul unde au fost reînhumate, în 9 iulie 1921, osemintele ,,Eroinei de la Jiu”, căzută pe câmpul de luptă, în seara zilei de 22 august 1917.Basoreliefurile de pe acest monument prezintă secvențe din viața eroinei: copilărie-cu vitele la păscut; portretul în medalion, deasupra unui grup de cercetași din care a făcut și ea parte; un moment al pornirii la atac, fiind înconjurată de ostași; un grup de camarazi de arme, care poartă pe brațe trupul neînsuflețit al sublocotenentului erou Ecaterina Teodoroiu. Rămășițele pământești ale eroinei neamului au fost aduse la Târgu-Jiu, cu onoruri militare, cu ocazia sărbătoririi centenarului ,,Tudor Vladimirescu’’, la 9 iunie 1921.Muzeul memorial ,, Ecaterina Teodoroiu ’’ este la Vădeni, unde s-a născut eroina. Poveștile și legendele n-au încetat să apară, neputându-se trage linie de demarcație între adevăr și legendă.
Podul Jiului este adevăr și legendă. A fost construit în anii 1894-1895, cu mari sacrificii materiale și financiare. Acest veritabil monument de arhitectură s-a impus gorjenilor și țării ca un martor și părtaș la înălțătoare fapte de eroism în Primul Război Mondial, în octombrie 1916.Ne spun aceasta atât cele două tunuri care străjuiesc simbolic unul din capetele sale, cât și fragmentul de istorie, datat 14 octombrie 1916: ,,Aici bătrânii, femeile, cercetașii și copiii Gorjului au oprit năvala vrăjmașă, apărându-și cu vitejie căminurile”. Podul, baricadat cu căruțe, saci de nisip etc. a fost el însuși un apărător al orașului, alături de o mână de luptători improvizați, dar în piepturile cărora bătea o inimă mare, semn al unei disponibilități nemăsurate de frumusețe morală. Printre apărătorii orașului, în Marea bătălie de la Podul Jiului, se afla și Ecaterina Teodoroiu, Ioana d’Arc a poporului român.
Victoria Stolojanu-Munteanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here