După tărăboiul din dec. 89, România nu-şi revine şi încă nu-şi regăsesşte cadenţa spre normalitate. În interior s-a cam ales praful de toată truda şi avuţia naţională, iar în afară, de la un capăt la altul al Europei şi nu numai , curg jignirile şi denigrările la adresa ţării noastre, ajungându-se în ultima vreme chiar la „o instituire de măsuri preventive pentru o eventuală invazie” a românilor sărăntoci în ţările europene occidentale. Şi nu încape nici un fel de îndoială că principala cauză a acestui derapaj permanent ce ne-a împins într-o situaţie mai mult decât dificilă, a fost şi rămâne calitatea slabă, submediocră a clasei politice, conducătorilor şi guvernanţilor postdecembrişti.
Din păcate, nici nu se întrezăresc speranţe de mai bine, mai ales că pe acest fond de mentalitate, naivitate, prostie, şi ambâţuri nefireşti, lupta colcăitorilor politici continuă. Or de aici mai puţin ne frământă, ba deloc, cine va câştiga sau cine va pierde, dar este cert că tot balamucul ne afectează şi se face pe spinarea noastră, a amărâţilor, dintr-o ţară amărâtă şi bântuită nu doar de fantomele trecutului, ci mai cu seamă de spectrul sumbru al prezentului şi viitorului.
Iar cea mai sugestivă dovadă este brambureala continuă din politica românească, unde se vede treaba că în USL, până la urmă o alianţă contra firii, lunile de miere s-au cam terminat, iar mulţi români ce-şi puseseră ceva speranţe în noua guvernare sunt dezamăgiţi de ineficienţa evidentă a acesteia, continuând a trăi urât într-o Românie din ce în ce mai stresată şi fără surâs. De celalaltă baricadă, opoziţia este în agonie şi până să se coaguleze, mai degrabă se fărămâţizează al dracului de tare, înghiesuindu-se acolo pe voturi, ciolane şi eventual afilierea la PPE; PDL-ul, PNŢCD, Forţa Civică, Noua Republică şi mai nou alte două formaţiuni politice concepute în laboratoarele diversiunii cotroceniste – Mişcarea Populară şi Iniţiativa România Liberală. În cazul ultimelor două mişcări, vârful de lance este preşedintele Traian Băsescu, care zice-se nu se implică în organizare, dar este detonatorul, folosindu-şi rândaşii în crearea unui alt partid popular al cărui conducător, mai devreme sau puţin mai târziu, vă imaginaţi şi ghiciţi, va fi Elena Udrea.
S-a mai lăsat deschisă şi o portiţă, în sensul că, bunăoară, ONG-ul autointitulat Mişcarea Populară va întârzia transformarea în partid din două motive: să-i permite lui T. Băsescu să se desfăşoare la întrunirile acestuia, chipurile fără să încalce Constituţia. Pe de altă parte, pentru că unui ONG îi sunt permise sponsorizările şi pe alte căi, neortodoxe, decât pentru un partid sau o formaţiune politică. Apoi de aici, încep mişcările din afara şi din interiorul culiselor, cu dislocări de parlamentari, primari, consilieri şi alţi neica nimeni, ce nu fac altceva decât să perturbe în continuare societatea românească şi fiecare comunitate locală în parte. Cu atât mai mult cu cât miza imediată înseamnă alegerile pentru europarlamentale, simultan cu o altă strategie a preşedintelui Băsescu, la care se pricepe de minune – sabotarea lui Vasile Blaga şi destrămarea definitivă a PDL, pentru a forma şi coagula aşa zisă dreaptă autentică din România. De altfel, prim locatarul Cotrocenilor chiar jubilează nevoie mare, dându-se iarăşi important, ba încearcă şi marea cu degetul prin palide băi de mulţime pe la lăcaşele de cult, sâmbra oilor, etc.
Numai că, nu doar PDL şi UDMR sunt năucite de eşecuri sau semieşecuri ci şi restul peisajului Dreptei este dezolant, îmbrăcat în tot felul de improvizaţii politice şi cu trădători de ocazie, încât la această oră T. Băsescu nu se mai poate baza sigur pe nimeni. Colac peste pupăză, se conturează şi ambiţia şefuleţilor de partide, nu doar de a conduce dreapta, ba chiar se înfig în cursa pentru preşedinţia României. Deci, derută şi haos total ce zăpăcesc prostimea, dar antrenând şi mass-media din varii înţelese şi neînţelese motive. Şi din păcate, se întâmplă toate acestea de peste 23 ani în politica românească, întrucât, de dragul orgoliilor de putere, avantajelor şi privilegiilor cât cuprinde, o masă de ipocriţi, palavragii şi mincinoşi, cu sloganuri şi mesaje sterile se luptă continuu, răspândind pretutindeni ură şi dezbinare. Ei fac şi desfac totul în ţărişoara lor, mai exact ne supun unei permanente batjocori, ne râd în nas şi mai mult decât atât, au instituit pe spinarea necăjiţilor paranoia şi cinismul, iar toată această paradigmă a dihoniei politice interne, dar poziţionându-se şi cu şalele frânte, inclusiv printr-o poziţie de stat oficială, stăpânilor din afară, nu fac altceva decât să aducă după decembrie ‘89 cea mai mare jignire demnităţii poporului român. Cât despre ceva speranţe şi cu atât mai mult certitudini pentru viitor, nici nu poate fi vorba cât de cât bun şi viabil în ţara asta.
În acelaşi timp, Traian Băsescu, recunoscut pentru spiritul lui distructiv, îşi dovedeşte tot mai mult limitele, iar improvizaţiile sale politice, se vede treaba că nu au succes nici în condiţiile în care trage vârtos sforile, inclusiv prin neglijarea vădită şi chiar trădarea într-un fel sau altul a interesului naţional. Aşa că bietul român înţelege tot mai greu din noianul de minciuni şi vulgaritate politică, ce este democraţia „care pe care” sau mai exact, printr-o sumară traducere doar eu, eu şi numai eu căci doar aşa trebuie să fie în capitalismul de castă. Că vorba regretatului poet Adrian Păunescu „aţi luat o ţară de mai mare dragul şi aţi distrus averile şi steagul. Să ajungem colonie de ocară…” adică România este extrem de frumoasă şi este bogată, dar păcat că o locuim. Parcă am adunat în noi atâta răutate, de ne minunăm că mai existăm la astfel de parametrii ai urii şi dihoniei naţionale, aşteptând zadarnic să mai răsară soarele şi în societatea românească. Şi din nefericire, ne uităm aşa de uşor rădăcinile, ba îi lăsăm şi pe alţii să ne calce demnitatea în picioare. O fac în primul rând conducătorii şi cozile lor de topor, într-un moment delicat al istoriei neamului, ne vând şi-şi vând până şi sufletul pentru un pumn de arginţi şi câte cele alte avantaje şi privilegii.
Atunci nu este firesc să ne punem întrebări, căutând şi răspunsul? Nu ne-am săturat de ură şi discordie, de acest permanent război româno – român, de agramaţi cu doctorate în funcţii înalte şi portofele groase, de inversarea şi persecuţia valorilor, de umilirea bătrânilor sau de înşelarea încrederii oamenilor cumsecade, de bun simţ? Am uitat ce înseamnă o familie adevărată, dar şi respectul dintre noi, muritorii de rând? Atunci, haideţi să redevenim normali şi cu plăcerea de a retrăi civilizat, în linişte. Altfel, dacă la toate aceste minime cerinţe de cinste şi omenie răspunsul va fi negativ, nu va însemna altceva decât continuarea aceluiaşi balamuc, între tot felul de ipocriţi politici şi de neisprăviţi ce au instituit nu doar fărădelegea ci şi miştocărealea perfidă dintre puterile statului.
Şi o face de atâta amar de vreme astfel încât pentru foarte mulţi români viaţa în România a devenit un calvar, iar pentru generaţiile tinere viitorul pare să fie unul devastator.
Vasile Irod
