Lupta, sub scutul lui Dumnezeu, a căpitanului Grigore Brâncuşi – un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –

Fost-a acest Grigore Brâncuşi, din Peştişanii Gorjului, între anii 1959-1951, unul din cei mai culţi luptători împotriva comunismului şi a ocupaţiei sovietice care transformaseră respectiva doctrină politică într-o crimă organizată în România.
Urmaş de pandur vladimiresc, a înfruntat cu dârzenie şi credinţă în misiunea sa de rezistenţă împotriva celor care îi ocupaseră ţara cu tancurile aşa-zisei divizii de trădători de neam „Tudor Vladimirescu”, batjocorind în mod grotesc prestigiul istoric al istoriei moderne a patriei noastre.
În mesajul său către miliţieni, fii de ţărani şi ei, eroul anticomunist îi sfătuia să nu mai intre „în slujba acelui care este duşmanul părinţilor noştri şi ai lui Dumnezeu”, avertizându-i că acest comunism, experimentat silnic pe spatele poporului român, „urmăreşte în felurite chipuri să le distrugă avutul, răpindu-le prin silire tot ceea ce au agonisit prin muncă grea, ei şi înaintaşii lor”. Acest comunism de tip stalinist (adică odios) „prin propaganda sa şireată, murdară şi neruşinată, stăruieşte să ne lipsească nu numai de bunurile pământeşti, ci şi de cele sufleteşti, smulgându-ne credinţa în Dumnezeu spre a ne trece astfel trup şi suflet de stăpânirea bestiei roşii”.
Stăruie în vocea auctorială a acestui scriitor militant de manifeste, declaraţii şi buletine informative un vizionarism neînfricat, autosacrificial, şi o sete infatigabilă de informaţie, dublată de capacitatea unor sinteze asupra situaţiei internaţionale privind acţiunile de stopare a agresiunii comuniste.
Scopul acestor preţioase documente, generatoare de istorie corect rescrisă, în conformitate cu cele ce s-au petrecut cu adevărat, era, desigur, de a ţine la curent populaţia, manipulată de tot soiul de canalii parvenite, inculte şi dezumanizate, cu toate câte se petrec pe mapamond în conformitate cu legile progresului, democraţiei şi umanismului.
Căpitanul Grigore Brâncuşi a întemeiat R.U.I.C. în numele libertăţii şi al demnităţii naţionale. Fost comandat de „bandiţi”, azi ei se vădesc a fi fost nişte deja legendari luptători anticomunişti, cum în munţi aşa şi în puşcărie, schimbând prin atitudinea lor revoluţionară calea timpului – după cum inspirat şi poetic apreciază Dan Gr. Pupăză, fiul învăţătorului Grigore Pupăză, şi el membru militant în R.U.I.C.
Manifestul „Români şi românce” este o operă de demascare a utopiei numită U.R.S.S. (a antiutopiei mai degrabă), de o absurditate inimaginabilă însă, iată, în Rusia bolşevică, perfect realizabilă prin abominabilul asasinat în masă.
Gândirea critică a căpitanului Grigore Brâncuşi dă, azi, tiparului, vai, atât de târziu (mai bine aşa decât niciodată – n.m.) totuşi o capodoperă de analiză comparată a unor „antinomii” în fond şi în formă în aşa-zisa Constituţie a U.R.S.S., implementată cu forţa în România şi bazată pe ura de clasă manifestată în comportamentul unei „bande de escroci de import internaţional-socialist”, în interesul cărora trebuia să-şi desfăşoare activitatea aşa-zişii pseudo-deputaţi ai celor ce muncesc.
Demascând această bandă de scamatori (Groza, Luca, Pauker, Bodnăraş, Drăghici ş.a.) căpitanul Grigore Brâncuşi „a jucat” dur şi tare, „ipochimenii dracului” vânându-l fiindcă devenise extrem de periculos prin asprimea denunţării aberaţiilor debitate de falsa Constituţie sovietostalinistă. Paginile de proză violent ironică ale lui Grigore Brâncuşi pot sta lângă cele ale lui Nicu Steinhardt şi George Orwell, prin inteligenţă, cultură şi verb corosiv, prin „arta” diseminării aparenţelor în scopul depistării esenţei care era răul absolut, dement, uzurpator al oricărei urme de umanitate şi onestitate.
Comentariul meu vizează, deocamdată, doar aspectul literar, însă cel ideologic întreprindă-l istoricii de specialitate, sociologii, politologii. Însă realismul acestei literaturi de anvergura satirei necruţătoare ar putea fi transformat în scenariul unui spectacol dramatic cutremurător, pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” el putând avea reprezentaţii teatrale de mare efect dramatic şi cu garantat succes la publicul nu într-atât românesc cât europeano-american.
Exercitându-şi „dreptul la replică” căpitanul Grigore Brâncuşi a năzuit ca prin textele sale – unele adresate slujitorilor lui Dumnezeu şi ofiţerilor, altele lui Petru Groza, doctorului Parhon ori lui Mihail Sadoveanu, dar şi deopotrivă magistraţilor şi fraţilor muncitori – să recupereze conştiinţa concetăţenilor săi precum şi pe cea a unor categorii sociale şi economice.
Principala figură narativă este antiteza care subliniază flagranta discrepanţă dintre bine şi rău, dintre putere şi opoziţie, dintre dictatura proprietăţii colective şi proprietatea individuală, dintre educaţie şi dominaţia de „lagăr socialist”, dintre „Statul comunist” şi „întregul popor”, devenit rob al celui dintâi, slugă pe propria lui „moşie”. Apoi cealaltă figură e apostrofa moralizatoare ori întrebarea retorică dar cu adresabilitate pedagogică ori măcar purtând amprenta bunului simţ.
Acest mod de a reconsidera lucrurile din unghiul deschis de o altă perspectivă îi permit luptătorului Grigore Brâncuşi să se adreseze pilduitor şi antologic până şi securiştilor, şi ei victime ale urgiei comuniste dar complici preţioşi la fărădelegile regimului bolşevic de ocupaţie, fiinţe nenorocite ameţite de beţia măririi, corupte de întocmirea drăcească a comunismului.
Pe femei, de pildă, le avertizează asupra propagandei mincinoase, şirete, a duşmanului şi asupra grozăviei crimei săvârşită împotriva lor de ocupantul sovietic (de către „bestia de la Kremlin”, adică – n.m., I.P.B.), dându-le drept exemplu neînfricarea femeilor dace.
Pe slujitorii lui Dumnezeu, îi integrează iminenţei apocalipsei, temă şi motiv metaliterar căreia, azi, scriitorul Lazăr Popescu i-a dedicat o carte fundamentală.
Considerându-i „căpitani de navă” (e o altă figură de stil pentru preoţi – n.m., I.P.B.), le reaminteşte menirea păstorului de suflete, dârzenia şi martiriul sfinţilor părinţi, arşi pe rug de vii pentru că au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu.
Şi brusc am revelaţia: Grigore Brâncuşi a îmbrăcat „haina morţii” precum Tudor Vladimirescu, iar „manifestele” lui au drept modele „proclamaţiile” Eroului de la 1821, întemeietorul istoriei moderne a României.
De aici încolo, încredinţându-vă că vă sunt ghid neîntrerupt la post, vă invit să citiţi, să recitiţi, să vă dezmeticiţi, descoperind istoria aşa cum s-a întâmplat ea, ci nu cum a fost ea ulterior cosmetizată.