Romolus Nicolae cultivă hierofaniile. Mărcile sacrului irup din profan. Într-o lume dezvrăjită, el e vrăjitor de eros. Pentru el, dragostea creează diferenţa de nivel, acel altceva îngropat în derizoriul cotidian. Într-o lume reală, el caută cu îndârjită încredere în versúra lui fluidă, energică, ori dimpotrivă melancolică, visătoare, irealul tinzând către viaţa pură pe care o imploră să rămână cu el. Iar iubirea să-l protejeze de frigul dinlăuntru.
Poetomul vrea să fie odată (ca omul primitiv in illo tempore) mândru că a trăit şi a simţit fericirea. Încă naiv ca versificator şi lirician tradiţional la o adică, îi vin spontan sub condeiul de bard autohton (adică din Gorjul lui Tudor Vladimirescu şi George Uscătescu, Tudor Arghezi şi Adrian Frăţilă – n.m.) imagini care-i motivează demersul editorial, cel al doilea în ordinea apariţiilor. Cum Erosul e cel care-l reproiectează pe ins (ensul fenomenologic) în nemurirea sacră, în transfinitudinea cosmică, Romolus Nicolae respectă ecourile reverberate ale triadei om-corp-cosmos, hermeneutizată printre alţii şi de Mircea Eliade ori Mircea Petean, şi le traduce, repet, în modulaţii paradiziace, sedate metaforic şi alegoric, preponderentă fiind totuşi construcţia alegorică (precum în baladescul şi doinirea metafizică). Cum „dulcele” e un topos romantic, aş putea încadra poezirea autentică a acestui nou autor gorjean în paradigma transeminesciană şi transromantică. Sufletul său curat, nevinovat, încă ingenuu, nemaculat de răutăţile şi mizeriile lumii, pariază totul pe iubire, pe zeiţa IUBIRE, în zona căreia spiritul său, repet, nu se reflectă, ca să se recunoască pe sine, într-o oglindă rece, ci într-o inimă caldă a aproapelui, a iubitei căreia-i, ca amant ideal, îi acordă titlul de femeia ideală.
Dar brusc din când în când, traversând blagianismul, se comportă litanic precum celebrul Cezar Ivănescu, şi el poet al iubirii: „Cu lacrima-mi pe geană, eu ştiu să cânt”, afirmă Romolus Nicolae, de neclintit din „iluziile” şi „simulacrele” sale de rezonanţă eleutherică şi aletheică. Căzând din vis în haos, poetomul aspirant la a fi un eroiard al amorului resacralizat, redescoperă relaţia dintre nadir şi zenit, autodefinidu-se aproape antologic: „Sunt un lunatic viu, nu-s doară un adaos”.
Ştiu că există atâţia critici literari câtă frunză câtă iarbă, însă oameni cu simţire curată ca a lui Romolus Nicolae mai puţini. Pentru el, Eminescu e „zeul” preferat; iar Alecsandri îi e încă modelul liric demn de urmat. Neavând cumplexul „autorlâcului” el doar se confesează, se exprimă, comunicându-şi tranzitiv trăirile aproape nepervertite prin cultură. E dreptul său să se comporte cu acea subiectivitate poetică, întrucât „în mod poetic locuieşte omul” – după cum zis-a Heidegger. În numele acestei „locuiri poetice”, Romolus Nicolae ne tot îndeamnă să-nvăţăm ce-i iubirea, să-i scriem femeii îndrăgite numele cu litere de aur, iar el însuşi să scrie „povestea frunzelor de laur pe care din Eden le-a furat” ca să-şi încununeze cu ele iubita ca pe-o regină. Având pure intuiţii poetice, ne uimeşte negreşit cu ele ca de pildă: „sufletul curat/ ca vinul ce-l bea doar pivnicierul”; „când te desprinzi din cer ca o icoană veche”; „cu litere de aur pe cer eu vreau să scriu”; „doar vreau să ştiu de eşti real sau doar un abur pieritor/ de eşti esenţa unui om sau eşti deja nemuritor”. Poetomul de ocazie ne încredinţează că a trăit cam tot ce-a scris şi că a aşternut versurile pe hârtie ca să rămână în mintea urmaşilor săi viu ca fiinţă ce-a locuit poetic şi a putut fi şi fericită.
Ion Popescu-Brădiceni
Esenţe volatile
(I)
– Şi curge apa de izvor cum curge roua de pe floare.
– Şi am rămas fără silabe, cu mâna îngheţată.
– Mă opresc din scris când versul e rece.
– Vreau ca versu-mi să fie curat ca lacrima; citindu-l să putem trece dincolo de poartă.
– Îs doar o umbră a lui Dumnezeu?
– Chiar şi somnu-mi s-a făcut covrig… Rămâi aici cu mine, o, tu, viaţă pură!
– Ascult cum raza de lună sfâşie noaptea.
– Pierduţi suntem acum în liniştea din noi.
– O lacrimă ce curge din ochiul închis se opreşte stingheră pe geana-mi de vis.
– Doar o lacrimă ce cade din geana obosită ştie unde merge, ştie că-i iubită.
– Spre infinit cu ochii-nchişi acum voi.
– Sunt un lunatic viu, nu-s doară un adaos.
– Căci îngerul viselor m-a părăsit de când nu mai sunt copil.
– Mai vreau ca-n vis să-mi surâdă Dumnezeu.
– Te poţi îndrăgosti din cap până-n picioare.
– Vreau să trăiesc doar dragostea cea bună.
– Alergi prin vena mea şi nu te pot atinge.
– Fugi până unde marea cu drag sărută cerul.
– Eu nu mai văd în noapte decât cu ochii ei. Privindu-mă pe mine, o văd acum pe ea.
– Vreau să scriu pe cer cu litere de aur.
– Când te desprinzi din cer ca o icoană veche, pierzându-ne apoi, vom fi din nou pereche.
– Doar vreau să ştiu de eşti real sau doar un abur pieritor; de eşti esenţa unui om sau eşti deja nemuritor.
– Urme pe cer şi pe pământ n-au prea rămas.
– Eu voi rămâne aici, sub soarele dogoritor.
– Iubire ce plângi cu lacrimi de stele şi cazi în inima-mi cu bubuit de tunuri. Sufletu-mi o să te lase a cânta în ajunuri. De dor şi uitare, plângeţi, iubirile mele.
– Divină-i povestea ce curge în inima mea!
– Şi cântă iubirea cu glas de privighetoare. Dar dispare apoi ca un fum sau ca o părere.
– Ploaia de stele rămâne pe cer.
– Numai noi ştim că stelele şi visele până-n ziuă pier.
– Cu dragoste şi bunătate m-aţi învăţat să fiu ca voi.
– Iubesc într-atât de mult lacrimile cerului întunecat.
– Ţi-e dată viaţa s-o simţi pe viu, ci nu s-o vezi doar ca pe-o poveste.
– Privindu-te cum creşti cum floarea cea de crin.
– Nu sunt poet dar fiecare vers ce-l scriu îmi spune o poveste.
– Aş vrea ca toată lumea să fie bolnavă de iubire.
– Dar nu-s nici rege şi nici ţăran, ci doar un tată ce-şi iubeşte copiii.
(II)
– Suntem două frunze încă verzi, ce nu vor cade multe toamne
– Aş vrea ca focul ce ne arde să nu se stingă niciodată.
– Iubirea e o cruce grea pe care doar cei ce iubesc o pot duce.
– Înţelept aş vrea să fiu la fel ca Domnul meu din cer.
– Căci, omule cuminte, Dumnezeu te iubeşte când te priveşte şi de dincolo de nori.
– Iubirea nu-i o scară să urci pe ea când vrei. Şi nu-i nici un popas în ape liniştite.
– Iubirea este un pas mai aproape de fericire.
– Ar trebui să fii tu frunza mea cea verde iar eu: floarea ta de crin.
– Eşti doar o stea, Luceafăr blând, care arată drumul corăbiilor pierdute-n port.
– Poeţi ai iubirilor trecute, ieşiţi din nou în lumină.
– Iubirea te arde mai tare ca un foc de tabără, undeva, în munţi.
– Nu vreau să mai învârţi cuţitul în inima-mi însângerată să-ncep din nou să uit să dorm gândindu-mă la tine, fată.
– Doar iubirea vine-n timp de mii şi mii de ani.
– Ridică-ţi pleoapa şi priveşte spre lumea în care te-ai născut.
– Pădure şi copac eu sunt acum şi plâng cu frunze galbene şi ude.
– Eşti eul meu cel dezbrăcat, înfometat de adevăruri.
– El trebuie să trăiască singur ci nu în turmă.
– Aşa începe jocul ce poate fi minciună sau poate fi adevăr.
Romolus Nicolae
