Astrul romanticilor este luna. Luna este martorul momentelor de sensibilitate umană. La adăpostul lunii se nasc, trăiesc şi mor sentimente; sufletul omului se zbuciumă, dar se umple de iubire. Munţii sunt în lumină, văile în flori, apele lucesc în dalbe diamante. M. Eminescu e un poet selenar; el face din poezia nopţii o scară către lumină. Luna, codru, natura, iubirea, izvoarele cristaline sunt mângâieri şi binefaceri pentru cei care se simt ai acestui pământ şi ai acestui popor.
Luna iese dintre codri/ Noaptea toată stă s-o vadă/ Zugrăveşte umbre negre/ Pe linţolii de zăpadă./ Înfăşat în întuneric/ Eu nu văd, nu aud şoapte./ Ah, mă simt atât de singur!/ Este noapte, noapte, noapte.(Luna iese dintre codri)
Căci este sara-n asfinţit/ Şi noaptea o să înceapă;/ Răsare luna liniştit/ Şi tremurând din apă/ Şi împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri./ Sub şirul lung de mândri tei/ Stăteau doi tineri singuri. (Luceafărul)
Când prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară/ Te-oi ţinea de după gât. (Floare albastră)
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure/ Apare luna mare câmpiilor azure,/ Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. (Împărat şi proletar)
Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratec,/ Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic/Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot – / De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot. De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,/ Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată. (Călin)
Pe aceeaşi ulicioară/ Bate luna în fereşti,/ Numai tu de după gratii/ Vecinic nu te mai iveşti! (Pe aceeaşi ulicioară…)
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! (Scrisoarea I)
Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,/ Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,/ Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,/ Răsăritul ei păzindu-I ca pe-o tainică comoară. Luna… luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălăie/ Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie. (Scrisoarea IV)
Şi peste arbori răsfiraţi/ Răsare blânda lună,/ Ce ne găsea îmbrăţişaţi/ Şoptindu-ne-mpreună. ( Când amintirile…)
Şi dacă norii deşi se duc/ De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna. ( Şi dacă…)
„Ape vor seca în albie – scrie G. Călinescu – şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte-o stea va vesteji pe cer în depărtări, până ce acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Romulus Modoran
