S-a ivit pe lume în istoricul an 1907, 22 februarie, în localitatea Ţicleni, judeţul Gorj, cel de al doilea copil, Gheorghe, din cei patru ai lui Ion şi Ruxanda Ungureanu.
Acelaşi 22 februarie avea să-i aducă pe lume, atât pe tatăl său, Ion, în 1881, pe al treilea fiu, Eugenie, în 1910. Al patrulea copil, Matei, zis Goriţă, s-a născut tot într-un februarie, dar în ziua de 15 a anului 1913.
Deşi toţi cei patru copii au avut atracţie pentru lumina cărţii, destinul şi vremurile au decis ca Gheorghe să-şi continue studiile la o şcoală de grad superior, astfel că, după terminarea celor patru clase primare la Ţicleni, urmează cursurile Şcolii Normale de învăţători din Năsăud, pe atunci vestit centru cultural al Ardealului de Nord. Părinţii şi ceilalţi trei fraţi au pus umăr la umăr, pentru a-l susţine la şcoală, să ajungă „domn”.
După absolvirea şcolii, cu titlul de învăţător, îşi satisface stagiul militar timp de un an, 1929 – 1930, cu gradul de sergent, îndeplinind şi funcţia de furier.
Este repartizat ca învăţător provizoriu la Şcoala Primară din comuna Ilenuţa, judeţul Bălţi, din Basarabia, unde îşi desfăşoară activitatea didactică de la 1.03. 1931 la 31.08.1931, apoi funcţionează la Şcoala Primară din comuna Coroazd, judeţul Bihor, în perioada 1.09.1931 – 1.09.1934.
Începând cu data de 1.09.1934, până la pensionare, în 1968, funcţionează ca învăţător titular la Şcoala Primară 
Sterpoaia, judeţul Gorj, unde a pus condeiul în mâna a sute de învăţăcei.
Aici şi-a găsit şi aleasa inimii sale, în persoana Verginei Motoi şi astfel se înfăptuieşte unul din cele mai însemnate acte ale vieţii sale: căsătoria. Mare le-a fost bucuria când la 29 iulie 1935, a apărut în viaţă unicul fiu, Aurel.
Erau fericiţi, dar fericirea avea să fie de scurtă durată, pentru că numai la cei şase ani ai lui Aurel, femeia născută să-i fie iubitoare soţie pentru toată viaţa se prăpădeşte, suferind de o boală grea la acea perioadă. Disperat pentru un moment, tânărul învăţător Gheorghe I, Ungureanu a înţeles că stejarul nu se doboară dintr-o singură lovitură de secure. Avea şi un ,,de ce” pentru care trebuia să trăiască: fiul său Aurel, care, după absolvirea Şcolii Elementare Aninoasa, urmează cursurile Şcolii Normale Sighet, apoi, fiind un foarte bun elev la muzică, un as al viorii, rămâne ca profesor suplinitor la aceeaşi şcoală. Continuă studiile superioare la Conservatorul „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca apoi cariera didactică la Liceul de muzică Baia Mare, o perioadă însemnată fiind şi inspector şcolar.
La câţiva ani după trecerea în veşnicie a primei soţii, se recăsătoreşte cu Maria Văduva, o fată frumoasă, absolventă a unei şcoli de menaj, dar destinul, deloc prietenos, îi dă o a doua mare lovitură, pentru că şi aceasta se îmbolnăveşte de un reumatism atroce şi, în urma unei intervenţii chirurgicale la coloana vertebrală, efectuată la Cluj în 1950, ajunge în căruciorul cu rotile, paralizată de la brâu în jos.
Urmează calvarul vieţii celor doi soţi. Trebuia să-şi facă datoria faţă de şcoală de la care nu face niciun compromis şi datoria pentru îngrijirea soţiei imobilizate. Este nevoit să înveţe a mânui şi seringa, să gătească, să efectueze toate muncile gospodăreeşti. Reţinem un episod cutremurător povestit de către domnul învăţător. Plecând la şcoală, într-o iarnă cu un ger aspru, pisica, sărind chiar pe clanţa uşii, a reuşit să o deschidă şi astfel, soţia, Marioara, imobilizată la pat, a trebuit să îndure asprimea gerului în casă, până la jumătatea zilei, când soţul se întorcea de la şcoală. Chinurile celor doi soţi au continuat până în 1992, când soţia pătrundea în lumea întunericului. De atunci, singurătatea îi va deveni unicul partener.
Cu toate necazurile oferite de soartă, datoria de dascăl era în prim-planul vieţii sale, amărăciunea fără margini, rămânea la uşa sălii de clasă şi, cu o răbdare şi un calm ieşite din comun, lecţiile mergeau strună. O contribuţie deosebită a adus-o în perioada alfabetizării neştiutorilor de carte, de altminteri, foarte numeroşi în comună. A participat activ la toate acţiunile obşteşti şi culturale şi, împreună cu cetăţenii satului, au reuşit să construiască cele trei şcoli – Poieni, Lăceanu şi Costeşti.
E regretabil că în recenta monografie a comunei Aninoasa nu s-a amintit, nici în treacăt, numele acestui slujitor devotat al învăţământului.
Elevii, toţi locuitorii şi neamurile apropiate au avut mereu de învăţat de la acest apostol cu suflet mare, de esenţă superioară, care a reuşit să se biruie pe sine, dovedind un caracter cu o voinţă perfect educată. Bunătatea, o primă trăsătură a împodobitului său caracter, omenia, mărinimia, cinstea, blândeţea nu l-au părăsit o clipă. A ştiut să se răzbune pe destin numai prin binefaceri. Îl auzeam mereu rostind următorul enunţ: „Eu nu mi-am trăit viaţa, doar am gustat-o”.
Realizarea familiei fiului său, Aurel, o familie de dascăli, a unicei sale nepoate, Fausta, în prezent conferenţiar la Academia de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, căsătorită cu un coleg de catedră, ambii virtuozi ai pianului, i-a prelungit viaţa, aşa că domnul învăţşător Gheorghe I. 
Ungureanu a reuşit să supravieţuiască până la venerabila vârstă de 90 de ani.
A plecat din viaţă cu gândul că, în urma sa au rămas numai fapte bune, au rămas roadele trudei sale de adevărat apostol, zeci de ani, pentru care şi-a atras permanent respectul cuvenit din partea sterpoienilor şi nu numai. Semn că a fost iubit şi preţuit, locuitorii satului nu uită să aprindă câte un pai de lumânare la cripta unde îşi are odihna de veci fostul lor dascăl, împreună cu cele două soţii, duminica şi în celelalte sărbători de peste an.
Odihnească-se în pace şi fie ca amintirea-i să fie nepieritoare!
Jurist, Ion M. Ungureanu
Constantin E. Ungureanu
