Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa/Dumnezeu Atotputernic este unic și negrăit în faptele Sale

253

În Duminica a 6-a după Rusalii, când se va citi la Sfânta Evanghelie despre minunea Vindecării slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 1-8), realizăm în chip desăvârșit că Dumnezeu Atotputernic este unic și negrăit în faptele Sale, că Dumnezeu Cel Atoateştiutor pătrunde gândurile oamenilor şi vede mai dinainte toate cele ce vom face şi cele vom gândi fiecare dintre noi. De aceea, nu trebuie să ne mirăm nicidecum dacă Dumnezeu ştie aceste gânduri, ci, mai ales, să ne temem de Dumnezeul veșniciei, fiindcă El, nu numai că pătrunde gândurile mărturisite sau mai puțin mărturisite, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele!

“Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Așadar, Mântuitorul Iisus Hristos, aflându-se în Capernaum, în locul binecuvântat al sufletelor noastre aflate în căutarea credinței, le vorbea mulţimilor adunate să-l asculte despre Împăraţia Cerurilor, iar Sfinții Evanghelişti precizează faptul că ascultătorii Lui Hristos erau totdeauna împărţiţi în două categorii oarecum deosebite: primii erau ascultătorii sinceri, destul de numeroși, care «sorbeau» Cuvântul Lui Hristos, mereu considerat spre folosul lor şi spre mântuirea sufletelor lor, iar cea de-a doua categorie de ascultători, «parfumați» cu mirosul fățărniciei și al fariseismului, căutau să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt prin speculațiile lor, farisei stând mereu la pândă, gata oricând să adauge o nouă acuzaţie pe lista celor ce le aveau deja împotriva lui Iisus. Într-un asemenea context, de casa aceea în care poposise Mântuitorul Iisus Hristos, deodată se apropie un grup de persoane purtând pe prietenul lor paralizat, imobilizat la pat. Nu încape nici un dubiu că Mântuitorul ştia de apropierea lor şi de problema cu care veneau înaintea Lui, dar i-a lăsat să treacă de proba de foc pe care le-o puneau înainte mulţimile ce se găseau în casă şi în afara ei. Cu alte cuvinte, aveau de ales între a găsi o soluţie pentru aducerea prietenului lor înaintea Mântuitorului sau de a abandona sarcina, invocând scuzele de rigoare. Să remarcăm faptul că deodată, credinţa şi prietenia celor patru purtători de duh se relevă în gestul impresionant al acestora, generozitatea și devotamentul de a-l urca pe prietenul lor bolnav pe acoperişul casei, pentru ca de acolo, printr-o deschizătură, prietenii, sfinţii bisericii, pe funiile credinţei să-l coboare pe bolnav(nimeni altul decât noi înşine sau fiecare dintre noi, muritorii)în faţa Lui Hristos, Vindecătorul prin Harul Duhului Sfânt. În acel moment, Fiul Domnului, văzându-l pe slăbănogul paralitic, nu mai testează, ca mai deunăzi, credinţa bolnavului, nici pe cea a prietenilor lui, ci, îi spune direct: “Îndrăzneşte fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9,2), iar o astfel de afirmaţie având cel puţin două sensuri majore: mai întâi, adresându-se slăbănogului, Iisus îi arată că starea în care se găseşte, se datorează păcatelor lui, şi că rugăciunile către Dumnezeu, de iertare a păcatelor, aflându-se în stare de pocăinţă, sunt ascultate, toate acestea fiind menite să-l vindece pe paralitic sufleteşte şi trupeşte. De bună seamă că Mântuitorul a văzut «credinţa» slăbănogului, de aceea îl şi numeşte “fiu”, spunându-i cu empatie, am spune noi azi: “fiule, iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Dar, să ne întrebăm: oare, ar numi Hristos “fiu” pe un necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de căinţă: “Iertate sunt păcatele tale”? Deci, slăbănogului din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia îi spune “fiule”, iar căinţa este condiţia iertării, ce nu poate să fie fără ruşine, fără frica de Dumnezeul Cel Atotputernic, unic și negrăit în faptele Sale.

“Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5).
Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii ne mai învață că unii dintre cărturarii şi fariseii prezenţi, considerând că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele, cele cu voie și cele fără de voie, cugetau în sinea lor: «Acesta huleşte! » (Matei 9, 3), ceea înseamnă că erau niște oameni marcați de invidie şi de ură, care Îl «coborau» pe Hristos pe aceeaşi scară valorică și compromițătoare cu a lor, motiv pentru care Mântuitorul demască acele gânduri mârșave, spunându-le: “Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă?” (Matei 9, 4-5). Pe bună dreptate, Mântuitorul dă în vileag vicleniile cârtitorilor, gândurile lor meschine, iar, cine poate cunoaşte mai bine gândurile omului, decât numai Unul singur Dumnezeu?! El singur vede sau ştie chiar şi ceea ce este adânc ascuns în inima omului, iar Mântuitorul Hristos a dovedit această cunoaştere a dumnezeirii Sale, nu numai acum, dar și în alte prilejuri! Așadar, despre tămăduirea omului de bolile sufleteşti şi trupeşti, ne vorbeşte în această Duminică, a şasea după Rusalii, Sfântă Biserica noastră, punându-ne înaintea ochilor minții minunea vindecării paraliticului (sau slăbănogului) din Capernaum, cea descrisă nu numai de către Sf. Evanghelist Matei, ci şi de ceilalţi doi sinoptici, Marcu şi Luca, fiecare dintre ei venind cu detalii foarte importante. Cu aceeași subtilitate a îndumnezeirii înțelepte, Mântuitorul ne mai arată şi superioritatea sufletului faţă de trup, fiindcă, întotdeauna, după îmbolnăvirea sufletului prin păcat, urmează şi suferinţele fizice ale trupului. De aceea, Mântuitorul îi tămăduieşte paraliticului, mai întâi sufletul bolnav, iertându-i păcatele, moment în care sufletul său se însănătoşeşte, după care, îi spune celui vindecat: “Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa” (Matei 9, 6-7), prin aceasta dovedindu-se cât se poate de clar, nu numai legătura dintre suflet şi trup, ci şi aceea dintre păcat şi boală! Acesta e marele substrat al miezului de înțelepciune care se desprinde din Evanghelia Duminicii a șasea după Rusalii, de la care începem să postim pentru Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, tocmai pentru a desluși mai bine chipul Dumnezeului Cel Atotputernic, unic și negrăit în faptele Sale. Ca să revenim la Pericopa Evanghelică, deodată constatăm că sub privirile tuturor celor prezenţi, paraliticul se ridică din patul suferinţei, tocmai pentru a nu rămâne nici o urmă de îndoială în ceea ce priveşte vindecarea minunată, deoarece Mântuitorul îi porunceşte bolnavului să meargă acasă, ducându-şi patul, ca mărturie că acolo unde mai înainte domnise păcatul şi suferinţa, acum se întemeiază iertarea!

vindecarea-slabanogului-din-capernaum-10[1]«Doamne, sufletul meu cel slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta!»
Pericopa Evanghelică a vindecării paraliticului din Capernaum se derulează cu atâta frenezie și chiar cu o intensitate deosebită, încât, pe bună dreptate, mulţimea de oameni prezentă rămâne uimită, «slăvind pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere» (Matei 9, 8), mai ales că în ipostaza slăbănogului suntem fiecare dintre noi, când ne găsim pe patul neputinţelor noastre, din pricina păcatelor proprii, când trebuie să apelăm la sfinţi, sprijinitorii și prietenii noştri, pentru a ne duce în faţa Mântuitorului Hristos, în Capernaumul Bisericii Sale tămăduitoare, pentru că numai acolo ne găsim tămăduirea, înaintea Celui ce toate le tămăduieşte, în mijlocul privirilor uimite şi laudative ale tuturor celor animați de spiritul credinței. Să mai înțelegem că întotdeauna, păcatul aduce boala sau suferinţa bolii în trupul și în sufletul nostru. Dar, fiindcă Dumnezeu Atotputernic este unic și negrăit în faptele Sale, e foarte important ca atunci când ne vom confrunta şi noi cu astfel de suferinţe, să ştim să ne apropiem de Mântuitorul Iisus Hristos prin credinţă, întocmai ca şi paraliticul din Capernaum. Este foarte importantă şi atitudinea celor din jur, care nicidecum nu trebuie să rămână nepăsători sau indiferenţi la suferințele semenilor. De multe ori, poate că este nevoie ca oamenii din jur să vină cu o vorbă bună, spusă întotdeauna cu suflet, pe care noi o mai numim şi compasiune, chiar empatie, cum o intitulam ceva mai sus! În altă ordine de idei, credem că este nevoie şi de ajutorul rugăciunii, prin care putem fi de un real folos celor aflaţi în suferinţă, ca și de comuniunea celui suferind, alături de eforturile tuturor celor din jur. Iar aceasta începe prin virtutea nădejdii, pe care în limbaj profan o numim optimism și o asemănăm cu speranța! Ea, nădejdea, presupune şi credinţa neclintită în pronia cerească, avându-i mereu ca exemple de urmat pe toţi cei care prin credinţă s-au făcut bineplăcuţi Lui Dumnezeu. De asemenea, să nu uităm că «Doctorul» şi Ajutătorul celor ce sunt în dureri, Izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi este numai Bunul Dumnezeu, singurul «Izvor» răcoritor al milei şi resortul adânc al marii milostiviri! Dumnezeul Atotputernic, unic și negrăit în faptele Sale, tămăduieşte zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre greu încercate de provocările vieții, fiindcă El, Hristos-Dumnezeu, operează mai întâi asupra bolii păcatului, doar în Biserica Sa! Deci, să urmărim tămăduirea sufletului greu încercat de grijile vieții, iar după aceea, Hristos lucrează şi asupra afecţiunilor trupeşti, întocmai ca şi în minunea vindecării paraliticului din Capernaum. Vom încheia cu o stihiră de la Taina Sfântului Maslu, care prezintă asemănarea fiecăruia dintre noi cu aceea a paraliticului din Capernaum, rostind înaintea Lui Dumnezeu: «Doamne, sufletul meu cel slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul; ca fiind mântuit, să strig Ţie: îndură-Te, Hristoase, şi dă-mi tămăduire», că numai Tu ești Dumnezeu Atotputernic, unic și negrăit în faptele Tale!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here