Pericopa Evanghelică a Duminicii a 29-a după Rusalii, în acest an omagial al cinstirii Sfintei Euharistii, ne prezintă Pilda celor zece leproși, o minunată învățătură duhovnicească prin care noi deslușim nu doar aspectul vindecării omului de lepra trupului, dar mai ales faptul că acei oropsiți ai soartei, nu s-au vindecat şi de “lepra sufletului”, care este boala cruntă a nerecunoştinţei și a uitării binefăcătorului nostru!
Dar, să nu omitem esențialul: în afară de unul dintre acești leproși, anume, un samarinean care a fost mulţumitor şi recunoscător Mântuitorului Iisus Hristos pentru vindecarea primită. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de lepra trupului, avea şi sufletul sănătos, adică sensibil şi capabil să arate recunoştinţă sau să aducă mulţumire cu bucurie Lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale!
Au început să-I ceară ajutor strigând: “Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!”
Deci, avem înaintea ochilor minții noastre cei zece leproşi, care trăiau izolaţi şi deznădăjduiţi, dar care la un moment dat, L-au văzut de departe pe Hristos trecând pe drumul public şi mergând într-un sat oarecare, moment în care, toţi împreună au început să se agite şi să-I ceară ajutor strigând: “Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). E anevoios de apreciat dacă ei strigau aceste cuvinte cu adâncă și smerită credinţă, dar în sinea lor credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei oameni sănătoși, oameni normali. Și Mântuitorul Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic, deoarece într-o secundă, trupul lor s-a curăţit și n-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli, ceea ce ne-ar face pe noi să exclamăm cu uimire: «O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta»! Preoții templului, care în acea vreme se îngrijeau şi de supravegherea medicală a leproşilor, au certificat faptul că acei zece leproşi erau de-acum sănătoşi, că puteau să comunice liberi cu cei din jur, fără a fi repudiați, ceea ce înseamnă că plini de bucurie și de o stare euforică, au alergat la casele lor ca să le împărtășească celor dragi minunea. Dar, în braţele femeilor şi ale copiilor lor, Hristos Domnul a fost dat uitării, aproape inexplicabil, doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească pentru vindecarea minunată. Așadar, a venit la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său, iar atunci, Fiul Domnului a spus ușor nedumerit: «Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean»! Vedem, oameni buni, ce nemulţumitori și nerecunoscători s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un firesc și simplu cuvânt: «Mulţumesc»! Da, să recunoaștem cu franchețe, cât de nemulţumitori au fost cei nouă leproşi pe care i-a vindecat Iisus Hristos!
“Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”
Dacă aprofundăm învățătura Pericopei Evanghelice, aflăm că una dintre cele mai importante preocupări ale cugetării patristice sintetizate în monumentala literatură filocalică de inspiraţie scripturistică este deprinderea meşteşugului duhovnicesc al deosebirii binelui de rău, pentru că, pe de o parte, numai aşa poate omul dobândi în chip real şi adevărat folosul pentru viaţa aceasta trecătoare şi moştenirea vieţii celei veşnice (“Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” – Ps. 33, 13, “şi vei trăi în veacul veacului!” – Ps. 36, 27), iar pe de altă parte, pentru a se putea feri de tot ceea ce îl vatămă grav şi îl păgubeşte iremediabil în privinţa mântuirii sufletului său, omul nu realizează întotdeauna că mândria şi răzvrătirea au făcut din sfinţii îngeri niște demoni întunecaţi, iar neascultarea i-a scos pe oameni afară până şi din Rai: “Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24). Dar, Doamne, poate că nemulţumitori ca și cei nouă leproși sunt şi atâţia dintre noi, cei de azi și cei dintotdeauna, care spunem cu ostentație că mereu credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine, din diferite motive!! Uităm, săracii de noi, că Mântuitorul Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru, că orice bine pe care-L avem, material sau spiritual, meritat sau mai puțin meritat, nu este al nostru, că Slava a Lui Hristos Domnul este în întregime! Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre, ci ale Lui Hristos Mântuitorul sunt! Poate că lecţia pe care o avem de învăţat din căderea omului primordial, Adam cel de demult, înzestrat de Ziditorul său cu voinţă liberă de-sine-stăpânitoare şi chemat să exercite puterea acesteia prin făptuirea constantă şi permanentă a binelui întru îndumnezeirea sa prin harul Sfintei Treimi este aceea că liberul arbitru ne aşează permanent între viaţă şi moarte, între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între bucurie şi necaz, pentru că mereu avem ceea ce alegem! E tocmai ceea ce ne descoperă măreţia Creatorului Care nu S-a sfiit nicidecum să facă o făptură atat de complexă şi de uimitoare precum este omul pe care l-a zidit “după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26), înzestrându-l, după cum se știe, cu voinţă proprie, suverană, fiindcă “El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său” – Sir. 15, 14), deci cu puterea de a alege între bine şi rău. De aceea, se şi întreabă uimit Psalmistul: “Ce este omul că-ţi aminteşti de el?!” (Ps. 8, 4), iar marele Pavel, Apostolul neamurilor, mărturiseşte limpede şi deschis această ambivalenţă prezentă în firea noastră cea căzută: “Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc – pe acela îl săvârşesc!” (Rm. 7, 19).
Lui Hristos să-I spunem:«Hristoase, Îţi mulţumim, Doamne»
Toate care ne sunt de folos, care ne prilejuiesc bucurie și împlinire, Iisus Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă și sfințitoare, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate clipa fericită, pentru toate acestea s-ar cuvenit să fim recunoscători Lui Hristos şi să-I spunem: «Hristoase, Îţi mulţumim, Doamne!». Și nu doar unul, ci, mii de «Mulţumesc» s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi, pentru că toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru! Din Sfânta Scriptură se vede lămurit că pentru stăvilirea fărădelegilor şi stârpirea păcatului din popor, Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră, mai ales că lepra, dacă o urmărim în obârşiile ei, găsim că e păcatul sufletului, care atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce şi sufletului sănătatea sa, care este smerenia. Da, da, boala apare mai întâi în psihic, aceasta fiind o concluzie a medicinei moderne, iar Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina, pentru că lepra sufletească e ca o retragere, dacă nu chiar o izgonire a Lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului! A rămâne doar la explicaţia materialistă a omului, fără cea morală și profund spirituală, înseamnă a nu avea niciodată o explicaţie suficientă, iar medicina preventivă pune bază pe existenţa sufletului şi a deciziilor sale faţă de viaţă, mai ales că sufletul, pe de altă parte, îşi are paraziţii lui de care trebuie să ştie să se ferească mereu! Spre exemplu, dacă la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă, nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă. Acesta e un mare semn de întrebare, o nedumerire profundă! Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină a fiecăruia dintre noi, o minunată știință a Duhului Sfânt! De aceea, noi, în această taină să-L vedem pe Hristos Însuși prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezenţa lui Hristos în cel bolnav, dar şi în cel care-l vindecă. Criteriul Judecăţii de apoi, al evaluării libertăţii omului în istorie, este iubirea lui faţă de semeni săi.
Să ne obişnuim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile
Cât de sănătoasă sufleteşte a fost o persoană cât a trăit în lume, se poate vedea și din cât de mult și-a iubit semenii săi. Pentru că Mântuitorul spune: “Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat!” (Matei 25, 43). Nu spune că nu aţi cercetat pe cei bolnavi, ci “nu M-aţi cercetat”! Adică, Mântuitorul nostru se identifică pe deplin cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor, cu omul bolnav, flămând, fără haine, întemniţat. Tocmai acolo unde înalta demnitate umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenţei lui Hristos. Aceasta a fost şi motivaţia cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind, așa cum este întâlnirea cu cei zece leproși. În acelaşi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor, pentru că El foloseşte medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare! Hristos, ca să ajute pe unii oameni, foloseşte mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligenţa şi priceperea lui lucrării milostive şi vindecătoare a Lui Iisus Hristos! Să ne amintim de Cuvântul luminat de Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de jertfa Mântuitorului, care în momentele acelea de suferinţă supremă pe Cruce, Se jertfeşte cerând iertare Părintelui Ceresc, pentru răstignitori! Deci, El se jertfeşte pentru noi toţi! Aşa a înţeles Eminescu jertfa Mântuitorului pe Cruce: “Astfel, a te jertfi din iubire pentru alţii, nu din dispreţ, cum o făceau filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei legi, ci în numele lui Dumnezeu şi pentru semenul tău, din iubire pentru lume, e cea mai înaltă formă a existenţei umane. În ea e acel sâmbure de adevăr – iubirea în stare să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea luptei pentru existenţă, ce bântuie natura întreagă”! Deci, la fiecare Sfântă Liturghie să ne obişnuim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile, pentru familie, prieteni, pentru cei care ne îndrumă pe calea credinţei, pentru toate darurile Lui, să-I mulţumim, pentru că avem promisiunea vieţii veşnice şi darul mântuirii, pe care-l primesc cei desăvârşiţi. A mulţumi prin vorbe, cât şi prin fapte, este o formă de recunoştinţă, adică un răspuns firesc al omului faţă de cel care i-a făcut un bine. Binefacerea nu are ca scop recunoştinţa, chiar dacă cele două se întâlnesc, mai ales că recunoştinţa devine şi ea o virtute prin care omul mai face un pas spre o viaţă morală creştină desăvârşită. Dacă oamenii îşi mulţumesc unul altuia pentru anumite servicii, cu atât mai mult, ei ar trebui să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile şi ajutorul primit pe parcursul vieţii, pentru toată purtarea Sa de grijă. În pilda celor zece leproşi vindecaţi de Hristos, vedem cum doar unul, care era samarinean, s-a întors să-I mulţumească, de aceea omul nu trebuie să considere că i se cuvine ceea ce primeşte de la Dumnezeu, ci, cu smerenie să mulţumească Lui Dumnezeu pentru toate cele dăruite!
Prof. Vasile Gogonea
