În Duminica a 28-a după Rusalii, (a Sf. Strămoşi după trup ai Domnului); Ap. Sf. Strămoşi; Coloseni 3, 4-11; Ev.Luca 14, 16-24, (Pilda celor poftiţi la cină), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi credincioşilor despre modul tainic în care Dumnezeu ne cheamă pe toţi oamenii la mântuire, adică, la «cina» Stăpânului Casei, Care este Însuşi Dumnezeu, Cel Care ne cheamă cu bunătate şi cu blândeţe să stăm înaintea Lui şi să gustăm din darurile unui ospăţ al credinţei, al Evangheliei şi al Harului pe care îl avem pregătit în Sfânta Biserică, în deplina bucurie a comuniunii cu Mântuitorul Iisus Hristos, când vom pregusta o fărâmă din fericirea Raiului, mai ales că Stăpânul care dăruieşte ospăţul este Însuşi Dumnezeu – Tatăl Ceresc, un ospăţ la care suntem chemaţi fiecare dintre noi şi care simbolizează bucuria şi fericirea cosmică a Împărăţiei Sale cereşti, fiindcă banchetele ne desfată cu mâncarea şi băutura bună, cu compania prietenilor, cu conversaţia plăcută şi cu atmosfera de intimidare a rudelor şi exprimă suprema bucurie, tocmai ca noi să înţelegem îndeajuns că Dumnezeu l-a creat pe om, pentru bucurie.
“Când eşti chemat împreună cu alţii la vreun ospăţ, nu te aşeza în locul cel dintâi”
În Duminica a 28-a după Rusalii este rostită această pildă, ca o pregătire pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, când îi sărbătorim pe toţi strămoşii, iar, noi, ca şi ei, aşteptăm descoperirea lui Dumnezeu pe pământ, descoperirea tainei ascunse de veacuri, arătarea lui Dumnezeu în chip de om, pentru că acest lucru a fost vestit chiar de la început, de când Dumnezeu a luat ţărână în mâinile Sale şi i-a făcut pe oameni, plăsmuindu-i în chipul Său, prin aceasta anunţându-L deja pe Cel Ce avea să vină, Iisus Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu (Fc. 1, 26-7; 2, 7; Col. 1,15). Aşadar, ni se spune că era o zi de sâmbătă, care este sărbătoare după Vechiul Testament, iar Domnul Iisus Hristos, tocmai vindecase un bolnav, când unul dintre fruntaşii fariseilor, Îl roagă să ia cina în casa lui, iar Mântuitorul îi răspunde chemării şi, luând seama cum ceilalţi invitaţi îşi alegeau locurile, foloseşte prilejul şi-i povăţuieşte astfel: “Când eşti chemat împreună cu alţii la vreun ospăţ, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu aşează-te în cel din urmă loc. Şi văzându-te cel ce te-a chemat, să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus” (Luca 14, 7-9). Cu grija Sa, Domnul ne previne şi ne fereşte de calea dureroasă care ne duce în jos şi ne prăvale, dar, de jos nu ai unde să mai cazi, în schimb, ai unde să urci cu duhul, pentru că Mântuitorul continuă astfel: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici vecinii bogaţi (…) Cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Fericit, vei fi, că nu pot să-ţi răsplătească. Ţi se va răsplăti, la învierea drepţilor”. Atunci, auzind unul din cei care şedeau cu El la masă, I-a zis: “Fericit este cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însăşi prezenţa Domnului, era imaginea unei cine împreună cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împărăţiei. De aceea, ucenicii vor spune mai târziu: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu El» (Fapte 10, 41). Într-o asemenea atmosferă duhovnicească, liturgică, Mântuitorul rosteşte cunoscuta «Pildă a celor chemaţi la cină». Şi noi, acum, pregătindu-ne pentru sărbătoarea care vine peste aproape zece zile, sărbătorim aceeaşi Taină a lui Hristos, care a fost de la început şi totuşi ni se descoperă întotdeauna din nou, pentru că ne pregătim, auzind chiar de la Mântuitorul o parabolă familiară, dar foarte surprinzătoare, care ne relatează că un om este gata să dea o petrecere mare şi îşi trimite sluga să cheme oaspeţii invitaţi. Dar, toţi se scuză, vezi, Doamne, cât de familiare sunt aceste scuze: că unii trebuie să-şi lucreze pământul sau să aibă grijă de animale, trebuie să aibă grijă de afacerile lor, în timp ce alţii sunt căsătoriţi şi trebuie să aibă grijă de familiile lor. Totuşi, gazda nu renunţă la ideea de a face petrecerea şi schimbă lista invitaţilor şi îi invită pe toţi aceia care nu au nici un fel de aşteptare de a fi invitaţi la o astfel de cină. El i-a chemat pe ciungi, pe orbi şi pe şchiopi, toţi marginalizaţii societăţii care trăiesc pe străzi, cerşindu-şi mâncare. Apoi, cum încă mai este loc, poftirea este adresată şi mai departe, de această dată mergând dincolo de oraş, pe drumurile satelor şi pe câmpuri, pentru ca astfel, casa să fie plină; şi apoi adaugă: plină pentru ca “nimeni din cei care au fost chemaţi la petrecere mai înainte să nu guste din cina mea”, o adevărată lecţie mustrătoare adresată fariseilor. Desigur, sensul parabolei este de a pune sub semnul întrebării încrederea celor care speră că vor fi prezenţi la cina mesianică a lui Hristos, când va veni din nou în slava Sa, fiindcă toţi cei care aveau asigurat locul au dovedit că nu şi-l doreau cu adevărat. În acest fel, trebuie să ne întrebăm, dacă noi credem cu adevărat că atunci când suntem chemaţi, vom acţiona diferit faţă de cei din parabolă, din moment ce ucenicii Lui Hristos, nu au reuşit! Totuşi, spre deosebire de ucenicii din vremea lui Hristos, noi ştim acum, desigur, că prin faptul că Hristos S-a dat pe Sine, trebuie să ne facem părtaşi trupului Său, iar prin această punere înainte a Sa, putem fi părtaşi la cină! În ultimă instanţă, Pericopa Evanghelică se încheie cu un avertisment înfricoşător: “Nici unul dintre acei bărbaţi (care M-au refuzat, n. n.) nu va gusta din Cina Mea!“. Ei, bine, aşa va fi, deoarece cuvântul Domnului întruchipează întotdeauna adevărul. Pentru mângâierea noastră, vrem să vedem, însă, aspectul pozitiv, încurajator al acestei parabole, deci, să înţelegem că din moment ce Domnul a zis că cei ce I-au refuzat chemarea nu vor gusta din Cină, înseamnă că cei care răspund chemării se vor bucura de ospăţul euharistic, vor fi fericiţi să cineze la Masa Lui. Şi nu este (şi nici nu poate fi imaginată!) o bucurie mai mare în lumea aceasta, decât cea trăită de noi, atunci când ne cuminecăm, adică «pregustăm din Cina Lui», după care trebuie să mai adăugăm că bucuria este autentică, numai atunci când luăm Sfânta Împărtăşanie, fiindcă această gustare din Cina Euharistică este, de fapt, o pregustare a bucuriei din Împărăţia Cerurilor după ce ne-am pregătit cum se cuvine, printr-o spovedanie sinceră şi completă, prin împăcare cu semenii, prin împlinirea canonului de rugăciune, al canonului primit de la duhovnic, poate, chiar ca o confirmare a faptului că Dumnezeu ne cheamă cu bunătate şi bucurie, să poftim a pregusta la un ospăţ al credinţei şi al Harului mântuirii noastre.
“Fericit este cel ce va prăznui în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15)
La Sfânta Liturghie a Duminicii a 28-a după Rusalii, dacă vom desluşi ceva mai departe pe acest itinerar dinspre potir spre viaţa zilnică, e bine să ne dăm seama că bucuria Cinei poate fi pregustată chiar înainte de Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, mai ales că auzim adesea expresia «bucuria de a trăi», expresie tot mai des invocată de către cei care doresc să se ridice deasupra biologicului stringent şi apăsător. Desigur, nu ne opreşte nimeni să ne bucurăm şi de cele pământeşti, cu măsură, bineînţeles, de pământul moştenit, de gospodărie, de familie, de masă îmbelşugată, deoarece ne bucurăm şi atunci când am reuşit în activitate sau am agonisit un bănuţ pentru a ne hrăni şi a îmbrăca pruncii. Dar, nu se pot compara aceste bucurii cu fericirea pe care o simţim când am ajutat un alt semen, altul decât pe cei din familia noastră, pe un vecin, un orfan, o văduvă, un bolnav, iar, atunci e bine să ştim că bucuria gustării din Cina Euharistică poate fi pregustată în toate zilele vieţii noastre, dacă trăim nu doar pentru noi, ci şi pentru semenii noştri, pentru că aceasta este adevărata bucurie de a trăi! Prin această parabolă, Mântuitorul Hristos ne vorbeşte despre necesitatea de a ne stabili priorităţile şi valorile autentice, deoarece, în lumea în care trăim, valorile – şi necesara lor ierarhie, se află sub semnul paradoxului permutării continue, deoarece natura preocupărilor cotidiene, putem spune că ne caracterizează într-o foarte mare măsură. Cu alte cuvinte, dacă ne îngrijim doar de nevoile strict materiale, devenim dependenţi de bunurile materiale, iar dacă ne îngrijim de cele duhovniceşti, devenim oameni duhovniceşti. Reuşita în viaţa omului şi fericirea sa nu sunt asigurate decât în măsura în care omul îşi împlineşte rosturile sale adevărate. Se ştie că omul este făptura lui Dumnezeu, creat cu scopul de a participa la viaţa proniatoare. A vorbi despre măreţia şi fericirea omului şi a nu ţine seama de relaţia în care se află el cu Creatorul său, înseamnă a desfigura omul, a-i face rău cu de-a sila. Desigur, fericirea este scopul fiecăruia dintre noi, dar ea poate fi dobândită cu atât mai mult cu cât îl preocupă mai puţin pe om. Prin aceasta, natura preocupărilor aduce fericirea sau nefericirea în viaţa noastră. Iar, dacă palidele noastre structuri cognitive sau axiologice nu sunt fixate ferm pe orbita unei alte intenţionalităţi, capacitatea de a dori, energia, atenţia, interesul şi imaginaţia, cad, rând pe rând, în derizoriul poftei, uitând că timpul trăit este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului.
Mesajul Domnului nostru Iisus Hristos în privinţa aceasta este unul simplu: să răscumpărăm timpul, să ne folosim de el în vederea realizării comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, pentru că intrarea la cină şi participarea la ospăţ presupun tocmai această comuniune ce constituie condiţia sine qua non a dobândirii mântuirii, tocmai pentru a înţelege că Dumnezeu ne cheamă cu bunătate şi bucurie, să poftim a pregusta la un ospăţ al credinţei şi al Harului mântuirii!
Profesor, Vasile GOGONEA
