Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Învierea Domnului Iisus Hristos rămâne pentru noi, oamenii, o enigmă tulburătoare, dar plină de bucurie”

Duminica a 2-a a Sfintelor Paști, numită și a Sfântului Apostol Toma, luminează în sufletul nostru ziua binecuvântată care ne ajută să înțelegem străfulgerarea aspră a dojanei necredinței fiecăruia dintre noi, iar știind acest lucru, să nu rămânem împietriți în limitele rațiunii omenești, mai ales că păcatul apăsător poate răni sufletul, dar Îl rănește mai ales pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu atât mai mult, cu cât și Toma necredinciosul din firea noastră omenească, va căuta în sfintele taine acea încredinţare că aceste răni au fost asumate de El! Abia când ne convingem că El ne iubeşte atât de mult încât Îşi asumă toată rana produsă în noi de păcat, exclamăm, o dată cu Toma, plini de uimire şi de recunoştinţă: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!».

“Este întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Cel Înviat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos”

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU, astăzi avem praznicul «Izvorul Tămăduirii», iar bucuria Învierii Domnului este atât de mare încât nu poate fi epuizată în Sfânta Liturghie care se citește în a 2-a Duminică, «a Paştelui», pentru că împreună cu celelalte şase Duminici, până la Rusalii, acest timp de 50 de zile trebuie văzut ca o singură zi. Iată motivul pentru care Biserica ne invită să medităm asupra marelui eveniment care stă la baza credinţei noastre: Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
-Încă de la început, noi trebuie să înțelegem că întreaga lucrare iconomică a Mântuitorului Iisus Hristos este un complex de sentimente şi atitudini divine şi umane în acelaşi timp, că infinitatea şi reali¬tatea acestor acţiuni au un caracter tainic, ce depăşesc tot ceea ce este omenesc. Într-un asemenea context, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos rămâne pentru noi, oamenii, o enigmă tulburătoare, dar plină de bucurie şi în acelaşi timp mângâietoare, iar tot ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin Însuși Fiul Său înomenit este minunat şi mântuitor, Domnul fiind prezent în cuvintele și faptele Sale.
– Rep. Așadar, să păstrăm vie în suflet bucuria Învierii!
-De bună seamă, pentru că este întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Cel Înviat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Domnul Slavei, Cel Care, pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire a răbdat patimile cele înfricoşătoare, Crucea de viaţă dătătoare şi a Înviat a treia zi după Scripturi. Taina Învierii Lui ne pune în lumină iubirea Sa nesfârşită faţă de om şi faţă de întreaga creaţie. Sfântul Evanghelist Ioan, copleşit de măreţia iubirii Tatălui Ceresc, spune că «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, că oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică». Iată că și Duminica aceasta poate însemna, mai întâi de toate, praznicul iubirii negrăite a Lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Căci, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru ca apoi, prin Jertfa Sa de pe Cruce şi prin Înviere, să dăruiască oamenilor, păcătoşi, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică!

“Toma este un Apostol al Mântuitorului Iisus Hristos, care nu poate fi considerat necredincios”

– Rep. ÎPS Voastră, omul zilelor noastre pare marcat de propria sa mefiență, un gen de neîncredere în structurile materiale ale societății post-moderne, ceea ce înseamnă un efort suplimentar pentru a înlătura pe «Toma necredinciosul» din noi, cum spunea vrednicul întru pomenire, ÎPS Bartolomeu!
-Păi, tocmai îndoiala, aceasta e problema! Deci, nu neapărat «necredinciosul», pentru că e greu de spus că Sfântul Toma a fost necredincios! Toma este un Apostol al Mântuitorului Iisus Hristos, care nu poate fi considerat necredincios, ci, el face această cerere către Dumnezeu și spune: “Doamne, eu vreau ca să mă conving, sau poate nu neapărat să mă conving, ci să demonstrez că din punctul de vedere al existenței, Tu ești viu, dar și eu sunt viu”! Această îndoială, pe care noi o avem, vine dintr-o slăbiciune a firii noastre omenești!
– Rep. Este necesar ca întotdeauna să respectăm cu sfințenie canoanele Bisericii, prin anumite reguli pe care unii le consideră coercitive?
-Nu canoanele Bisericii Ortodoxe trebuie noi să le respectăm, ci, pe noi înșine! În primul rând, trebuie să ne dăm seama că suntem oameni, și că a fi om, înseamnă a avea o importanță în Planul Lui Dumnezeu, și în același timp, a avea o dimensiune veșnică. Nu poți să te ascunzi niciodată în Planul Lui Dumnezeu și iată că, prin urmare, de îndată ce ne-am născut, suntem sortiți veșniciei. Nu mai putem să murim niciodată. Așadar, secularizat nu înseamnă a fi după un ritual, ci, înseamnă a fi om conștient și a crede în Dumnezeu! Credința în Dumnezeu presupune atașamentul față de trupul Său, care este Biserica. Dacă nu ești în biserică și n-ai credință în Dumnezeu, atunci este ca în «pariul lui Pascal: Ai pierdut totul».
– Rep. Prin urmare, devine foarte important să înțelegem și să ne asumăm efortul acesta de a învinge pe «Toma necredinciosul» din sufletul nostru și din mintea noastră?
-Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este o problemă despre care omul de astăzi poate să-și dea părerea! Ea există, și dacă vrem, și dacă nu vrem! Iar Învierea este în noi, și noi vom învia! Nici nu putem să scoatem din noi înșine învierea, pentru că nici n-a fost introdusă prin voința noastră. Și învierea este în viață, și atâta vreme cât există viață, există și înviere! Că vor fi oameni care vor spune, ca și cel din Psalmi: Zis-a cel nebun în inima sa «Nu este Dumnezeu», însă aceștia se vor contrazice tocmai prin existența lor. Că existența contrazice tocmai opusul existenței, neexistența, așa cum diavolul a încercat să arate prin Mântuitorul Iisus Hristos, că mântuirea este imposibilă pentru lume!

“Natura ne transmite această înțelepciune a Lui Dumnezeu, iar sufletul nostru se aprinde de dragostea Lui”

– Rep. Care este hrana îmbelșugată a vieții noastre, cea care dă sens existenței fiecărui om care tinde spre desăvârșire?
-Numai Dumnezeu are dreptul asupra vieții, asupra existenței noastre! Desăvârșirea este un proces care nu se sfârșește niciodată! Dacă cineva vrea să meargă mai departe, crește fizic, pentru că această creștere este înscrisă în existența noastră, pentru că permanent noi creștem și acumulăm în dimensiuni fizice, dar esențială este creșterea spirituală! Dacă rămânem mici din punct de vedere spiritual, degeaba avem un corp solid. Dacă n-ai o creștere spirituală, și ai numai una materială, nu dezvolți decât biologicul, dar se pierde ceea ce este mai consistent, hrana spirituală. Pentru hrana spirituală, noi nu vorbim doar de a avea, ci, vorbim de «a fi», pentru că prin «a avea», ne raportăm doar la trupul nostru, iar atunci când ne referim la spirit, noi spunem: «eu sunt»!
– Rep. Nu putem uita că, totuși, îndoiala, neîncrederea, un gen de mefiență maladivă, fac parte din zbuciumul sufletesc al fiecărui om!
-Noi nu socotim planul acesta al mântuirii, realizat de Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceea ce se întâmplă cu fiecare în parte! Fiecare este responsabil prin voința sa, de faptele sale. Dumnezeu ne pune în posibilitatea de a gândi, de a judeca, ne dă speranță, ne dă nădejde, ne dă curaj, dar dacă noi refuzăm toate «medicamentele Doctorului» și dorim ca în continuare să fim bolnavi și chiar să fim în prag de moarte, aceasta este responsabilitatea noastră, și vom da socoteală de acest lucru înaintea Lui Dumnezeu! Așadar, că unii aleg să fie într-o parte sau alta, este o alegere liberă a lor, și de bună seamă că Dumnezeu, cum am spune într-o formă omenească: «îi pare rău de moartea păcătosului», dar, în același timp, îi respectă voința!
– Rep. Cum putem descoperi Înțelepciunea Lui Dumnezeu?
-Așadar, când natura ne vorbește despre Dumnezeu, deodată, atât de mult se înflăcărează sufletul omului, că el sporește! Natura ne transmite această înțelepciune a Lui Dumnezeu, iar sufletul nostru se aprinde de dragostea Lui!

“Trebuie să dorim ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa noastră”

– Rep. Există un «medicament» sau un balsam care să vindece spaima de moarte a omului păcătos, așa cum ne dovedim fiecare dintre noi, mirenii?
-Pentru că vorbim despre moarte şi înviere, trebuie să înţelegem că spaima de moarte a omului nu este un lucru cu totul natural, ci s-a produs ca un fenomen contrar firii noastre, ca o slăbire a comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii. Teoriile de astăzi referitoare la distrugerea întregului om prin moarte, ascund neînţelegerea păgânilor cu privire la valoarea persoanei umane. Orice om este o realitate unică, un semn unic al iubirii Lui Dumnezeu şi rămâne ca mărturie unică a creaţiei Sale. Dumnezeu nu poate uita în veci pe cineva, iar dacă nu-l poate uita, îl şi menţine pe fiecare veşnic în existenţă. Deci, fără să ne anuleze libertatea noastră ca persoane, noi rămânem într-o legătură intimă cu Mântuitorul Hristos. În felul acesta, ne mărturisim dependenţa noastră faţă de Dumnezeu şi suntem într-un dialog cu El, chiar dacă uneori nu răspundem la chemarea Lui. Desigur, în virtutea acestei raţiuni, dovedim prin însăşi viaţa noastră că Învierea Mântuitorului Hristos este absolut necesară pentru noi. În felul acesta, intrăm, prin Învierea Domnului, în zarea de lumină şi de viaţă infinită a Împărăţiei Cerurilor în care ne vom afla deplin la a doua venire a Lui, când va veni să judece viii şi morţii!
– Rep. Ce trebuie să facem pentru a-l învinge pe «Toma necredinciosul» din sufletul nostru frământat de grijile cotidiene?
-Trebuie să dorim, aşadar, ca focul Învierii Mântuitorului Hristos să intre în viaţa noastră, iar pe El să-L simţim ca pe Părintele nostru, cu încredere, căci El este viaţa noastră! Dacă până acum am fost departe de El, să facem un mic pas spre El, ca să ne primească în braţele Sale deschise. Dacă ni se pare dificil să-L urmăm, să nu ne fie frică să ne încredem în El, căci este aproape de noi, El este cu noi şi ne va da pacea de care avem nevoie pentru a trăi aşa cum vrea El. Deci, să nu ne închidem în faţa noutăţii pe care Dumnezeu vrea s-o aducă în viaţa noastră! Suntem adesea obosiţi, dezamăgiţi, trişti, simţim povara păcatelor noastre, ne gândim că n-o să reuşim. Să nu ne închidem în noi înşine şi să nu ne pierdem încrederea! Nu există situaţii pe care Dumnezeu să nu le poată schimba în bine, nu există păcate pe care să nu le poată ierta, dacă ne deschidem Lui!
Profesor, Vasile Gogonea