În Duminica a 7-a după Paşti, (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic); Ap. Fapte 20, 16-18; 28-36; Ev. Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), la slujba Sfintei Liturghii, săvârşită între praznicul Înălţării Domnului şi cel al Pogorârii Sfântului Duh, se va ilustra cu pregnanţă şi cu deplină coerenţă pentru viitorime, ceea ce înseamnă calea dreaptă, corectă, care duce la cunoaşterea Atotputernicului Dumnezeu, iar în acelaşi timp, vom putea înţelege mai bine ceea ce se doreşte a fi îndemnul proniator şi îndreptarea spiritului iscoditor al omului către o cercetare duhovnicească a scripturilor, a Bibliei şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, cu încredinţarea că în acest fel, fiecare dintre noi, cu a inimii căutare, vom putea găsi, după cuvintele Mântuitorului (Ioan 17, 3), viaţa veşnică spre care ne îndreptăm în Împărăţia cerului. Dintru început, să spunem cu claritate că această Duminică este dedicată mai puţin Sinodului I Ecumenic, dar, mai mult Sfinţilor Părinţi, numiţi şi «purtători şi cugetători de Dumnezeu», «păzitori credincioşi ai apostoliceştilor predanii» sau «guri de aur ale Cuvântului», pentru a menţiona printre aceştia pe Sfinţii: Alexandru al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Eustaţiu de Antiohia, Macarie al Ierusalimului, Marcel de Ancira, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Leonţiu de Cezareea sau Cecilian de Cartagina, pe care îi menţionează Eusebiu din Cezareea, cel care precizează că «nu lipseau din ceată nici cei al sciţilor», identificaţi de către cercetători în persoana episcopului Marcu Tomensis Scitanul şi mai ales cel de-al doilea ierarh de pe teritoriul ţării noastre, prezent la Primul Sinod Ecumenic, acesta fiind Teofil, episcopul goţilor, cu statornică reşedinţă în zona judeţului Buzău. Din conţinutul Pericopei Evanghelice înţelegem că Dumnezeu-Fiul a ridicat ochii la cer şi S-a rugat pentru Sine şi pentru ucenicii Săi, de unde rezultă că Domnul S-a Înălţat şi a primit putere peste omenirea păcătoasă, peste care stăpâneşte ca Biruitor al păcatului, al iadului şi al morţii, mai ales că Puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Tatăl, este folosită de către Fiul Lui Dumnezeu ca să dea viaţă veşnică tuturor celor ce I-au fost încredinţaţi (cf. In. 17, 2), pentru că Iisus Hristos este mare şi milostiv, încât toţi, cei care au comuniune cu El, toţi cei care Îl mărturisesc din inima lor, pot primi de la El o viaţă care nu piere niciodată şi o cunună care nu se veştejeşte în valurile veacului!
„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”!
În Duminica a 7-a după Paşti şi cea dintâi după Înălţarea Domnului, Mântuitorul lumii ne sfinţeşte prin cuvântul Evangheliei şi prin Harul Sfintelor Taine, pentru a ne mlădia sufletele cu binecuvântările Sale Dumnezeieşti, deoarece ne cheamă pe toţi la Împărăţie şi slavă, la moştenirea cerului, deoarece ţinta mărturisită pe care ne-o pune înainte este viaţa veşnică, o viaţă pe care ne-o descoperă Domnul tuturor şi o asigură tuturor celor care I-au fost daţi spre mântuire de către Tatăl Ceresc! În acest fel, se poate vedea limpede valoarea făpturii omeneşti, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu preţul sângelui dumnezeiesc! Dar, să vedem un exemplu edificator în acest sens al valorii fiinţei umane! Un om de ştiinţă american a avut într-o zi în care voia să se relaxeze, ideea să socotească părţile materiale din care este alcătuit corpul omenesc şi a obţinut rezultatul următor: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar, că tot suntem îndemnaţi să ne spălăm pe mâini ca să scăpăm de pandemie, cu fierul din sânge s-ar putea face şapte cuie de potcovit un cal obişnuit, cu calciul din oase ar putea fi înălbit peretele unei camere nu prea mari, iar, pentru că în trupul omului este şi cărbune, nu numai în carierele din judeţul nostru, cu acesta s-ar putea prepara 65 de creioane, iar, pe lângă aceste elemente din Tabelul lui Mendeleev, mai avem în corpul nostru şi fosfor suficient pentru a fabrica o …cutie de chibrituri sau cât încape într-o lingură de bucătărie, pentru ca în final, savantul american să descopere cu uimire că toate aceste elemente şi lucruri cunoscute, socotite la preţul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci, doar 93 de cenţi! Deci, la o asemenea sumă derizorie s-ar putea ridica valoarea materială a fiinţei umane trecătoare pe acest pământ şi condamnată putreziciunii! Iată, acesta este motivul esenţial pentru care Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă că lumea toată, cu toate bogăţiile ei nemăsurate, nu valorează cât un suflet nemuritor: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36). Ideea referitoare la faptul că Dumnezeu Cel Înălţat, ne spune că toţi mărturisitorii primesc de la El o viaţă care nu piere niciodată izvorăşte din versetul al 3-lea al Pericopei Evanghelice a Duminicii a 7-a după Paşti în care se spune: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”, cu precizarea că această invitaţie de a-L cunoaşte ca singur Dumnezeu adevărat, are darul să alunge spusele ateilor ignoranţi şi răuvoitori, din trecut, de azi şi dintotdeauna, care susţin fără nici un temei că în Sfânta Scriptură ar scrie undeva «crede şi nu cerceta», deoarece Mântuitorul Însuşi o spune tranşant: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla” (Matei, 7, 7), pentru că cercetarea Scripturii, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, nu se poate face la întâmplare, iar Tainele Sfintei Scripturi pot fi pătrunse doar de omul cel duhovnicesc! De aceea, mintea celui care doreşte să înţeleagă cu adevărat aceste taine, trebuie să fie antrenată în acest sens, pentru că uneori se poate cădea uşor în înţelegeri greşite şi chiar în erezie!
„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”!
Biserica dreptmăritoare a avut mult de luptat (şi încă mai are) cu ereziile şi cu ereticii care le susţin, şi nu întâmplător se face pomenire în această Duminică a 7-a după Sfintele Paşti despre Sinodul I Ecumenic şi despre Sfinţii Părinţi participanţi la Niceea! Mereu să ne amintim de râvna şi osteneala truditoare a unor demni şi aleşi slujitori ai Bisericii, nu numai de la acest sinod, ci şi de la celelalte şase, căci, în total, Biserica Ortodoxă remarcă 7 sinoade ecumenice. Să recunoaştem că nu le-a fost uşor, bunăoară, celor 318 Sfinţii Părinţi de la Sinodul I, de la Niceea, din anul 325, să înfrunte «argumentele», în aparenţă valabile ale ereticilor în frunte cu Arie, preot în Alexandria, care se dovedise un bun predicator, din nefericire pentru el, dar, căzut în patima mândriei şi care a îndrăznit să coboare tainele dumnezeirii la măsură omenească şi limitată. Ca să mai spunem o poveste interesantă, să aducem în atenţie o întâmplare din viaţa unui rege al perşilor, care a chemat la curtea sa trei bărbaţi înţelepţi pe care i-a întrebat care este cea mai mare nenorocire a vieţii omului. Primul a răspuns că boala, al doilea a spus că este bătrâneţea, iar cel de-al treilea, după câteva clipe de gândire, a spus: «Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ţi dai seama pe patul morţii că ai păgubit mântuirea sufletului», ceea ce ne determină să înţelegem, că fiecare dintre noi, de multe ori, ne încredinţăm sufletul, în această viaţă pământească, unor deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziţia socială şi alte pasiuni egocentriste! Cu certitudine, orice lucru, orice fapt, în afară de credinţa în Dumnezeu, ne dezamăgesc şi ne determină să strigăm ca înţeleptul Solomon: «Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Şi iată că am văzut că totul este deşertăciune şi vânare de vânt», ca o dovadă indubitabilă că este nemuritor acela care îşi predă viaţa sa Celui Ce este nemuritor, adică, Mântuitorului Hristos, Biruitorul morţii, Cel Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25). Aşadar, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, cu Mântuitorul Iisus Hristos Înălţat la ceruri şi fără Duhul pogorât, teologia aşteptării umane înclină mai mult spre un apofatism eschatologic, decât spre o cunoaştere pozitiv-afirmativă. Chiar pregustată încă de pe pământ, prin Sfintele Taine, viaţa veşnică va continua să se poziţioneze între Hristos Cel Înviat şi Înălţat şi Duhul încă nepogorât, pentru că este nevoie ca pe Mântuitorul să-L vedem Înviat de-a dreapta Tatălui, iar, cu firea Sa umană să parcurgă ultima etapă a îndumnezeirii Sale, să devină spirit pe deplin transparent Duhului Sfânt, Duh Care se pogoară prin aceasta în lume, făcându-L prezent real şi personal în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor, pentru că numai Dumnezeu Cel Înălţat, ne spune că toţi mărturisitorii primesc de la El o viaţă care nu piere niciodată în valurile vremii!
«Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul»!
«Rugăciunea lui Iisus», numită şi «Rugăciunea inimii» sau «Rugăciunea minţii» este o invocare duhovnicească scurtă şi aparent simplă care a fost folosită, predată şi comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor în creştinismul răsăritean. Forma iniţială a rugăciunii s-a modificat adeseori între forma cea mai scurtă, cum este «Doamne, miluieşte-mă» şi forma extinsă: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», iar formele des folosite la Muntele Athos sunt «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine» şi «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă», cu precizarea necesară că rugăciunea aceasta este folosită îndeosebi în practica spirituală cunoscută sub numele de isihasm. În tradiţia ortodoxă rugăciunea este spusă repetat, la început cu voce, mai târziu cu glas şoptit sau în minte, adesea cu ajutorul unui şir de mătănii. Ea poate fi însoţită de metanii şi de semnul crucii, iar în această formă este utilizată ca mijloc de dobândire a căinţei şi ca mijloc de dobândire a smereniei, motiv pentru care este adăugat şi cuvântul «păcătosul», deoarece, atunci când omul stă la rugăciune în faţa Lui Dumnezeu, nu este un alt păcătos în afara celui care se roagă. Pentru ortodocşi este una dintre cele mai profunde şi mistice rugăciuni, dar este şi foarte practică, deoarece prin repetarea ei se ordonează mintea şi o ţine mai uşor în rugăciune, ca parte componentă a exerciţiului ascetic personal.
Profesor Vasile GOGONEA