Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT, A ÎNVIAT! – Dumnezeu Cel Înviat, ne învredniceşte cu Harul Său proniator, ca să vedem cu ochii duhovniceşti ai credinţei!

653

„Doamne, deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).

În Duminica a 6-a după Slăvitul Praznic al Învierii Domnului, (Vindecarea orbului din naştere); Ap. Fapte 16, 16-34; Ev. Ioan 9, 1-38, la slujba Sfintei Liturghii, putem înţelege că şi în orbire trupească fiind, la sfânta biserică ne luminează sufletul doar vederea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă mântuirea sufletului înseamnă, până la urmă, a trăi în veşnicie, împărtăşindu-ne de lumina cea necreată a Lui Dumnezeu, iar, de vreme ce Dumnezeu, în esenţa Lui, pare să ne fie inaccesibil, ne devine accesibil în lumea aceasta şi în lumea de dincolo, prin revărsarea Luminii Sale celei necreate, pentru că Împărăţia Cerurilor este Lumina Lui Dumnezeu în care năzuim să ne scăldăm sufletele, atunci când lumea se va încheia, cu toată istoria ei şi când vom ajunge în faţa Înfricoşatei Judecăţi! O asemenea Pericopă Evanghelică ne ajută să înţelegem adevărul potrivit căruia, cel orb trupeşte, îşi cunoaşte nenorocirea prin mijlocirea minţii, chiar dacă nu îşi iubeşte starea, însă cel orb duhovniceşte, îşi iubeşte, de obicei, întunericul minţii şi al sufletului, fiindcă, cel orb cu trupul iubeşte şi năzuieşte lumina cea materială, însă, pentru cel orb cu duhul, însăşi lumina duhovnicească pare nesuferită! De asemenea, cei orbi cu trupul, nu îşi îngăduie niciodată să se sfădească cu cei ce văd în privinţa celor pe care nu le pot zări, însă, cei orbi duhovniceşte au neclintita încredinţare că văd limpede şi curat, ba, chiar, îi numesc orbi pe cei care nu gândesc şi nu se poartă la fel ca ei, mai ales că cel orb trupeşte, nu se apucă niciodată să fie călăuză altuia pe un drum pe care nu-l ştie! Paradoxal, cei orbi cu duhul, chiar se propun ca îndrumători altora, ducându-i în rătăcire, ceea ce denotă că acela care îşi dă seama de orbirea sa duhovnicească, încetează a mai nădăjdui în sine şi în dreptatea sa, iar, asemeni Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei şi voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118,18), ca o dovadă de necontestat că Dumnezeu Cel Înviat, ne învredniceşte cu Harul Său, ca să-L vedem pe El şi să vedem şi lumea, cu ochii duhovniceşti ai credinţei!

«Omul, Care se cheamă Hristos, a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: ,,Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală”, deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut»!
La sărbătoarea Duminicii a şasea după Paşti, ne putem observa pe noi înşine, pentru că adesea orbim şi adesea începem, cu puterea Lui Dumnezeu, să vedem iarăşi, chiar dacă unii ne naştem aşa, pentru că părinţii noştri, bunicii noştri, au lucrat răul, în felul în care poate nici nu ştim, dar există pentru noi dumnezeiescul Botez, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi toate tainele Bisericii, lucrătoare în sufletul nostru. Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos era în plină misiune, fiindcă El Însuşi a spus: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 4-5). Deci, după ce i-a asigurat pe Apostoli că orbirea celui de la marginea drumului nu era cauza vreunui păcat, a scuipat jos, a făcut tină şi a uns ochii orbului, după care i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului”, iar el s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând (v. 7). Pământul, prin scuipat, a primit puteri creatoare, iar apa a contribuit la vindecare. Cei care îl cunoşteau se confruntau cu o minune dincolo de puterea lor de înţelegere: «Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea»? Unii ziceau: «El este». Alţii ziceau: «Nu este el, ci seamănă cu el». Dar acela zicea: «Eu sunt» (v. 8-9). Acel «eu sunt» al celui vindecat a presupus începutul cercetării minunii, fiindcă «sinedriştii» l-au întrebat: «Cum ţi s-au deschis ochii? » (v. 10). El a răspuns: «Omul, Care se cheamă Hristos, a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: ,,Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală”, deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut» (v. 11). Orbul le dăduse un răspuns fără prea multe detalii, dar, întrucât minunea se consumase sâmbăta, ei nu s-au ferit să-l întrebe: «Unde este Acela?»(v. 12) şi insistau să-L vadă şi, de ce nu, chiar să-L condamne pentru că a îndrăznit să lucreze sâmbăta. Ei considerau că Dumnezeu este neiertător cu cel care lucrează sâmbăta, şi pentru a-L afla pe cel care a făcut tină în zi de sâmbătă, au recurs la diferite scenarii, intimidări şi presiuni, de aceea, l-au dus pe cel împricinat în faţa completului de judecată al fariseilor, constituit ad-hoc, supunându-l unei anchete de urgenţă (v. 13). Întrebările puse de sinedrişti curgeau una după alta. Dacă orbul ar fi avut înţelepciunea vreunui sofist din Elada, le-ar fi putut vorbi potrivit aşteptărilor, însă, el le-a spus întocmai cum s-a întâmplat: «Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd» (v. 15). Atunci, fariseii au încercat să-i inducă idea, cum că omul care l-a vindecat nu este de la Dumnezeu, ci este un păcătos, fiindcă a încălcat sâmbăta (v. 16). Săvârşise crimă de «lezdivinitate», s-ar spune în termeni lumeşti, după care a urmat întrebarea cheie: «Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii»? Iar el a zis că «prooroc este» (v. 17). Acest răspuns, i-ar fi putut aduce condamnarea prin ucidere cu pietre, însă, văzând că nu obţin răspunsul scontat, au început să se îndoiască de faptul că inculpatul ar fi fost orb din naştere. Aşa că, alături de cei care au dat mărturie despre el, au fost chemaţi şi părinţii lui. Aveau nevoie de probe şi de mărturii credibile, de necontestat. Legea prevedea că tot cuvântul rostit împotriva cuiva e recunoscut ca adevărat doar pe baza a doi sau trei martori (Deuteronom 19, 15; II Corinteni 13, 1). Părinţii celui vindecat, la întrebările puse de cei din completul de judecată: «Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb?» (Ioan 9, 19), au răspuns în limitele bunului simţ: «Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă; va vorbi singur despre sine» (v. 20-21), deci, au dat un răspuns care să nu-i supere pe anchetatori, dar nici să fie împotriva evidenţelor. Evident, cel mai îndreptăţit să vorbească despre Cel Care îl vindecase nu putea fi altul decât beneficiarul minunii, fiindcă avea o vârstă demnă de luat în seamă. L-au chemat a doua oară şi i-au zis: «Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta este păcătos» (v. 24) şi în felul acesta încercau să-l determine să-L renege pe Hristos, însă, cel vindecat le-a spus deschis: «Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd» (v. 25), iar, în felul acesta, odată cu ochii trupului i s-au deschis şi cei ai minţii sale!

Şi răspunsul a venit fără întârziere: «Cred, Doamne»! Şi s-a închinat Lui (v. 38) ca Lui Dumnezeu!
Concluzia este că «pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă» şi aceasta trebuia admisă! Desigur, se referea la Hristos şi era un act de curaj din partea celui vindecat să vorbească despre superioritatea lui Hristos în relaţie cu Moise şi chiar cu toţi proorocii Vechiului Testament, însă, afirmaţia i-a iritat şi mai mult, iar, pe fondul acesta, l-au apostrofat, zicându-i tăios: «În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi», apoi l-au dat afară! (v. 34). Era considerat un om păcătos, adică, fără sfinţenia lui Aaron şi a fiilor săi (Ieşirea 29, 44) pe care o aveau mai-marii preoţilor din sinedriu, deci, nu avea voie să ridice glasul şi să se exprime în problemele religioase. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară, iar, găsindu-l, l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, fiindcă întrebarea Mântuitorului Hristos viza mărturisirea lui de credinţă. Atunci, cel vindecat L-a întrebat: «Dar cine este, Doamne, ca să cred în El»? Şi a zis Iisus: „L-ai şi văzut! Şi Cel Ce vorbeşte cu tine, Acela este” (Ioan 9, 36-37). Avem, astfel, după femeia samarineancă, cea de-a doua persoană căreia Hristos i Se descoperă direct. Şi răspunsul a venit fără întârziere: «Cred, Doamne»! Şi s-a închinat Lui (v. 38) ca Lui Dumnezeu, copleşit fiind şi de minunea care i se întâmplase. A unit închinarea cu mărturisirea de credinţă, iar, unii dintre farisei ascultându-L, L-au întrebat: «Oare şi noi suntem orbi?» (v. 40), după care Iisus le-a zis: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (v. 41). În acest fel, Mântuitorul le-a spus cu subînţeles, că sunt orbi. Pentru că, dacă ei ar fi recunoscut că sunt orbi, L-ar fi rugat să-i vindece. Însă, ei nu I-au cerut vindecarea, pretinzând că văd, deşi nu-L vedeau, datorită orbirii lor spirituale dobândită pe fondul răutăţii sufletului lor! A nu vedea minunile zilnice înseamnă orbire. Iată, avem aer de respirat, aceasta este o minune! Iată, iarba câmpului, iată cele de mâncare date nouă, acestea sunt minuni! Iată felul în care Dumnezeu ne-a creat şi ne ţine pe noi, aceasta este minunea Lui Dumnezeu, fiindcă minunile Lui Dumnezeu nu sunt numai învierile din morţi şi vindecările de COVID-19 sau de alte boli, ci toate aceste stări pe care le trăim în izolare şi în distanţare socială! Cu siguranţă, o minune a Lui Dumnezeu este şi luminarea minţii noastre spre bine, fiindcă ne minunăm adesea de cei care ne fac răul şi uneori, poate nu de ajuns, dar, să-I mulţumim lui Dumnezeu că NU ne-a adus în această stare, în această nenorocire, de a lucra răul! Orbi fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia! Pământean fiind şi a te hotărî să-L mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ e o mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti ai credinţei, ca să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului! A-L vedea pe Iisus Hristos e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească, iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei Lui Dumnezeu Cel Înviat, Care ne învredniceşte cu Harul Său proniator, ca să-L vedem pe El şi să vedem lumea cu ochii duhovniceşti ai credinţei!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here