Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT, A ÎNVIAT! – Dumnezeu Cel Înviat, ne întreabă prin femeile Mironosiţe, dacă Îi vom putea răsplăti pentru toate cele făcute nouă, când S-a făcut om pentru noi!

În Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor); Ap. Fapte 6, 1-7; Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8, vom desluşi cu credinţă şi cu înţelepciune, curajul şi clarviziunea celor dintâi vestitoare ale Învierii Domnului, care au mers la mormânt spre a împlini cele cuvenite pentru ungere, dar, au găsit mormântul gol, pentru că Domnul Înviase, mai ales că le vestise Învierea şi îngerul, dar şi-au adus aminte şi de cuvintele Mântuitorului care spusese: „După trei zile Mă voi scula!” (Matei 16, 21). După consemnările Sfinţilor Evanghelişti, femei erau Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, numită şi «cealaltă Marie», Salomeea şi Ioana, pentru că toate sunt menţionate în legătură cu lucrarea de mirungere pe care intenţionau s-o facă, iar, despre celelalte femei care au venit la mormânt, avem mărturii indirecte, fiind vorba despre: Suzana (Luca 8, 3), împreună cu Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania (Ioan 11, 1). Facem o menţiune specială pentru Maria Magdalena, poate cea mai mediatizată şi mai controversată, pentru că ea a fost femeia din care Mântuitorul scosese şapte demoni (Luca 8, 3), până la întâlnirea cu Iisus fiind stăpânită de duhuri necurate şi ducând o viaţă uşoară. Era originară din localitatea Magdala, nu departe de Capernaum, unde fusese căsătorită de mai multe ori, alunecând pe panta păcatului. Deci, viaţa ei fiind plină de peripeţii, istoricii biblici spun că ea ar fi fost «femeia păcătoasă» care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi în casa lui Simon Fariseul din Capernaum (Luca 7, 36-48), atunci când Mântuitorul i-ar fi adresat cuvintele: „Iertate îţi sunt păcatele tale. Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”, pentru că din acea clipă, Maria Magdalena a devenit, alături de alte femei cucernice, deosebit de ataşată de Cel Care o vindecase şi i-a redat demnitatea vieţii pentru credinţă. După Maica Domnului, Maria Magdalena a fost cea dintâi dintre mironosiţe care L-a văzut pe Mântuitorul Cel Înviat, motiv pentru care este considerată o propovăduitoare neobosită a Învierii, vestind-o Apostolilor, după care, nefiind împăcată cu decizia nedreaptă a lui Pilat în «procesul» Mântuitorului, l-a reclamat personal pe guvernator la Roma, unde Pilat a fost chemat, a fost judecat şi exilat la Lugdunum (Lyonul de azi), unde mai apoi s-a sinucis, frământat de remuşcări, ceea ce demonstrează că această mironosiţă curajoasă a propovăduit Învierea cu încredere, astfel încât, noi putem înţelege mai bine că Dumnezeu Cel Înviat, ne întreabă mereu prin femeile Mironosiţe, dacă suntem vreodată capabili a-I răsplăti cât se cuvine, pentru toate cele făcute nouă, când El Însuşi S-a făcut om pentru noi!

«Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, pe Cel răstignit? A Înviat»!
În această Duminică a treia după Paşti, aflăm că femeile Mironosiţe, care s-au dus să ungă cu mir trupul mort al lui Hristos, nu s-au arătat în clipa de pe urmă (la ceasul îngropării Lui), dar au fost aproape de El, încă de la începutul vieţii Sale publice. Se arată că, de cum s-a terminat obligativitatea odihnei de sâmbătă, seara, Maria, mama lui lacov şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă pe Domnul (Marcu 16,1), după care s-au întors apoi în cămara de sus şi au aşteptat să se lumineze. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui (Marcu 16,2), însă, când au ajuns la mormânt, îşi spuneau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?» (Marcu 16, 3). Ele voiau să câştige timp, voiau să ajungă la mormântul preaiubitului lor Iisus, cât mai repede cu putinţă, iar, Iisus cel Înviat le-a răsplătit cu dărnicie pentru această mare dorinţă a lor pe care o împlineau de dragul Lui. Au fost primele de pe pământ care au aflat de la înger despre învierea Sa din morţi. Deci, ridicându-şi ele ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată (Marcu 16,4). Şi apoi, intrând în mormânt au văzut un tânăr (înger) şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat (Marcu 16, 5), care le-a zis: «Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, pe Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus» (Marcu 16, 6). Acest înger a fost trimis de Domnul pentru a vesti mironosiţelor că Hristos a Înviat, şi, pentru a le convinge, deci, să le arate mormântul gol. Cu alte cuvinte, mormântul nu s-a deschis ca să iasă Hristos, ci, s-a deschis pentru a se convinge Mironosiţele că Hristos înviase, lucru care înseamnă că Hristos a ieşit din mormânt, fără să-l deschidă. Dacă n-ar fi putut ieşi din mormânt, fără să-l deschidă, n-ar fi fost Dumnezeu, aşa încât, n-ar fi putut nici învia din morţi! Dar, pentru că era Dumnezeu, de aceea a şi Înviat din morţi şi a ieşit din mormânt, fără să-l deschidă. De aceea, îngerul, la porunca Domnului, a spus mironosiţelor: «Mergeţi acum şi spuneţi ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge înainte de voi în Galileea; acolo vă va aştepta, precum v-a spus» (Marcu 16, 7), mai ales că le spusese la «Cina cea de Taină»: ,,Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea” (Matei 26, 32), o zonă de pe Muntele Măslinilor, acolo unde se întâlneau galileenii când coborau de la Ierusalim. Aşadar, Mironosiţele au ieşit de la mormânt, pline de frică şi de uimire (v. Marcu 16, 8), pentru ca noi, astăzi, să trăim acest eveniment măreţ şi îmbucurător, izbăvitor al lumii, aşa cum l-au trăit şi mironosiţele! Desigur, această teamă trăită de femeile Mironosiţe nu era teroare, nu era o groază înaintea a ceva ameninţător şi de neînţeles, aşa cum se tem bieţii oameni de azi, de teama pandemiei! Mai degrabă a fost uimire, o uimire atât de profundă şi de intensă, încât au trăit momente extatice, mai presus de ele însele, fiind îndepărtate de sfera obişnuită a trăirilor omeneşti, fiindu-le dat să cunoască, într-o oarecare măsură, uimirea ce transcende spiritului omenesc! Poate că era mai mult emoţia ce însoţeşte experienţa unei teofanii, a unei descoperiri a puterii şi măririi dumnezeieşti. Considerăm că aceasta a fost emoţia ce le-a cuprins pe femei în faţa mormântului gol, de aceea, ele s-au cutremurat şi au părăsit mormântul pline de uimire, într-o tăcere plină de spaimă neînţeleasă, mai ales că au văzut giulgiurile puse deoparte şi au auzit glasul îngerului care le-a încredinţat că Iisus, Cel ce fusese mort, S-a ridicat la viaţă! Prin femeile Mironosiţe, tuturor, ni se oferă o icoană vie a minunii pascale. Poate că în uimirea noastră, a celor de azi, înfricoşaţi de stihia pandemiei, constatăm că în existenţa dramatică a vieţii noastre obişnuite şi nefireşti, luptându-ne, în toiul nopţii cu propriile spaime, în mijlocul a toate acestea, imaginea femeilor Mironosiţe ne cheamă să ne îndepărtăm pentru o vreme de noi înşine şi, alături de ele, să intrăm în mormântul unde a fost aşezat trupul Mântuitorului Iisus Hristos, ne cheamă să contemplăm inefabila taină a giulgiurilor goale, alături de vestirea îngerească, «S-a sculat, nu este aici», deoarece, din această contemplare tăcută poate izvorî, încă o dată, sensul profund al spaimei, al minunatei uimiri, care le-a cuprins pe femei şi pe toţi cei ce cred în Domnul Cel Înviat! Astfel, putem înţelege mai bine că Dumnezeu Cel Înviat, ne întreabă mereu, prin femeile Mironosiţe, dacă vom putea vreodată să-I răsplătim pentru toate cele făcute nouă, din moment ce El Însuşi S-a făcut om pentru noi!

«Luceafărul de la Lainici» a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător!
Potrivit calendarului nostru ortodox, tot în această Duminică, a treia după Paşti, ar trebui să putem sărbători Aducerea Sfintelor Moaşte ale Sf. Ier. Calinic de la Cernica, în Mitropolia Olteniei, ca şi ziua binecuvântată a Sf. Cuv. Irodion de la Lainici, adevărate sărbători duhovniceşti care ne pot însenina sufletul acesta răvăşit de perfidele şi mincinoasele spaime asociate cu însăilări statistice ale «salvatorilor» atei care au impus izolarea credincioşilor de biserici, distanţarea socială şi punerea botniţei pe chipul oamenilor, ca ei să arate mai urâţi decât demonii rătăciţi printre morminte! Se cunoaşte faptul că Sfântul Cuvios Irodion devenise făcător de minuni în viaţa sa pământească, avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor. Sfântul Gorjului s-a născut în 1821 la Bucureşti, primind numele la botez de Ioan, iar la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de Irodion, după care, tânărul monah Irodion conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat, adăugând nevoinţă peste nevoinţă. Era foarte aproape de fraţii săi întru credinţă, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe, a devenit foarte iubit de toată obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de stareţul său. În septembrie 1850, stareţul său, Calinic, este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea, unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere. Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. În anul 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între anii 1854-1900, stareţul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit, cu mici intermitenţe, şi a fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile. Stareţul Irodion era văzător cu duhul, pentru că foarte multă lume se vindeca şi afla alinare de la el. Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion s-a mutat la Domnul! Mitropoliţii Olteniei de după 1990, Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să-l canonizeze pe Cuviosul Irodion, cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă, probabil, nu se împlinise numărul de rugăciuni. Mitropolitul de astăzi al Olteniei, Î.P.S. dr. Irineu, având o evlavie specială la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion, a purces la demararea procesului de canonizare, după cercetarea istorică şi dezgroparea mormântului! Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo-isihast românesc din sec. al XIX-lea, iar Sfântul Ier. Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion «Luceafărul de la Lainici», deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător.
Profesor Vasile GOGONEA