Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – “Harul Duhului Sfânt lucrează în om, încât îl face din om trupesc în om duhovnicesc, din om material în om spiritual”

236

În Duminica a 34-a după Rusalii, Bunul Dumnezeu a rânduit a se citi la Sfânta Liturghie, Pilda Întoarcerii Fiului Risipitor(Luca, 15, 20), una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă Pericopă Evanghelică, sub aspectul iertării şi al manifestării iubirii părinteşti, mai ales că în zilele noastre frământate de atâtea provocări ale veacului, de spaima conflictului între generații, cum spun sociologii, în ea ne regăsim pe noi înşine, în clipele de o reală și maximă sinceritate, când vom recunoaşte smeriți: «Fiul cel risipitor sunt eu, Tatăl este Dumnezeu, care mi-a dat atâtea daruri, ca avuţie de mare preţ, iar eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel şi chip. Dar, între aceste daruri, mi-a dat şi nădejdea şi pocăinţa, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai ales în aceste zile care ne apropie de Postul cel Mare».

«Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!»

– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, dr. IRINEU, Pericopa aceasta minunată și demnă de atâtea învățături pilduitoare, ne demonstrează cu prisosință că datorită greutăţilor de tot felul, a grijilor noastre cotidiene, dar mai ales a păcatelor săvârșite cu voie sau fără de voie, mulţi dintre noi, dacă nu cumva toţi, cădem adesea în depresie, gândindu-ne că Dumnezeu, drept fiind și judecător Preaînalt, parcă şi-a întors faţa de la noi și părem sau chiar suntem predispuşi să rostim, o dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: «Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!», așa că vă rog, îndeaproape smeritul, să ne spuneți dacă omul ajunge uneori să fie asemeni păcatului, cum ar putea străluci în viața lui Preabunul Dumnezeu?
-Este adevărat că omul, printr-o viață îndepărtată de Dumnezeu își «tocește» acest chip al său, și printr-o perspectivă de asemănare, omul ajunge să fie asemenea păcatului. Se întipărește Dumnezeu în noi și strălucește în măsura în care colaborăm cu El, adică, lăsăm ca puterea lui Dumnezeu să lucreze permanent în viața noastră! Cu cât Îl lăsăm mai mult să lucreze în interiorul nostru, cu atât constatăm că fiului_risipitor[1]cele așezate de El, înrădăcinate, însămânțate în viața noastră, devin din ce în ce mai strălucitoare. Așa se face că o virtute devine în permanență o virtute, o înclinație bună se așează și devine o însușire permanentă, și cu cât stăruie cineva în această virtute, cu cât partea cea bună se întipărește în om, omul devine «marca», devine pecetea acestei virtuți. Este un semn că sfințenia strălucește în om, strălucește în viața lui, iar frumusețea aceasta se revarsă peste sufletele noastre și peste acela care stăruie într-o viață permanentă. La fel şi noi, fiecare, privind în oglinda acestei pilde și mergând pe firul istoric, remarcăm la un moment dat o expresie aparent nesemnificativă, dar care, pentru tema noastră este uimitor de revelatoare!
– Rep. Vă rog mult să ne-o relatați, pentru că sunt sigur că va trezi interesul!
-Iată, că după ce fiul rătăcitor hotărăşte să se întoarcă, se spune că «sculându-se a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el», iar prin aceste ultime cuvinte, ni se transmite un mesaj uluitor, faptul că tatăl era într-o aşteptare continuă, pentru că altfel nu l-ar fi văzut de departe. Înţelegem, aşadar, că în fiecare zi, cu mâna streaşină la ochi, el scurta zările, cu bătăi accelerate ale inimii, doar-doar îşi va vedea fiul întorcându-se acasă. Vedeți, domnule profesor, aici apare ceea ce înseamnă strălucirea Slavei Lui Dumnezeu peste chipul nostru, strălucirea formei peste părțile proporționale ale materiei, cum ar spune Brâncuși, așa cum apare și în gândirea lui Aristotel! Așadar, sufletul omului locuiește în ochii care privesc în depărtare și așteaptă cu înfrigurare («anima in oculus habet», deci, «se citește» pe fața omului, pentru că nu neapărat în ochi, ci, pe fața omului, locuiește în această imagine, în această înfățișare. De aceea, icoana ortodoxă arată frumusețea sfântului, arată strălucirea lui și felul cum s-a împărtășit de această putere dumnezeiască!
– Rep. Dar, cât de receptiv poate să fie omul de astăzi, marcat de atâtea grji, la ceea ce înseamnă «lucrarea» Lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt?
-Întotdeauna, deci, Dumnezeu dorește să se reverse în sufletele noastre, să se reverse în fluvii bogate de har! Dorește ca omul să absoarbă, să se îndestuleze de această «lucrare» dumnezeiască, și omul se împărtășește de «lucrarea» Lui Dumnezeu, în măsura în care se deschide «lucrării» Lui Dumnezeu. Există o terapie duhovnicească, pentru că la orice nivel de viață spirituală, Harul Duhului Sfânt lucrează în om, încât îl face din om trupesc în om duhovnicesc, din om material în om spiritual!

“Brâncuși a primit învățătura de la părinții săi, de la mama sa, o femeie foarte credincioasă”

– Rep. Arhieria Voastră, să știți că «un fiu risipitor» de talent și de geniu este și marele sculptor, Constantin Brâncuși, așa că nu ne vom îndepărta de acest «subiect», pentru că suntem sub zodia ANULUI «BRÂNCUȘI»!
-De altfel, pe toate meridianele pământului se vorbește despre Constantin Brâncuși. De mergi într-o parte a lumii și de ajungi în cealaltă, toți vorbesc despre Brâncuși, ca fiind una dintre personalitățile care s-a impus prin aceste mijloace informatice, artistice, fiind înscris pe lista personalităților românești cunoscute de întreaga lume. Aici s-a format și aici s-a născut, cum el numește acest pământ. De aici a plecat mai departe, evident, cu speranța de a-și desăvârși talentul!
– Rep. Și dacă facem legătura cu Pericopa Evanghelică privitoare la relația dintre părinți și copii, Brâncuși, însuși, a învățat multe lucruri de la părinții săi!
-Învățătura a primit-o de la părinții săi, de la mama sa, o femeie foarte credincioasă, care mergea adesea la mănăstire, mai ales la Mănăstirea Lainici, la Sfântul Irodion. Era o fiică a bisericii, și evident că ea a transmis, ca mamă, copilului ei, învățăturile care mai apoi au intrat în tezaurul artistic al lui Constantin Brâncuși. Oricât am încerca noi să găsim explicații despre arta lui Brâncuși, nu le-am putea descoperi în altă parte decât în cultura pe care el și-a format-o din fragedă copilărie.
brancusi– Rep. Cum ne putem vedea mai bine în oglinda sufletului nostru și ce putem descoperi într-un dialog intim cu noi înșine?
-Când ne uităm la noi, domnule profesor, nu constatăm decât că avem multe slăbiciuni și neputințe! Ne îmbolnăvim ușor, uităm, ne scade memoria, ne ofilim! Din tineri, și virtuoși, și puternici, ajungem la bătrânețe oameni slabi și neputincioși. Nu putem să ajutăm pe cei de lângă noi și nici nu putem să le dăm sănătate, pentru că și noi suntem bolnavi și neputincioși, neputințe pe care le vedem de multe ori în viața noastră, că ne înspăimântăm uneori de câtă slăbiciune putem da dovadă. Când nu iertăm, când nu ajutăm pe cei de lângă noi, oare, ce suntem atunci, nu ființe slabe și neputincioase, care nu pot nici să îndure ceva din partea celorlalți? Ei, bine, atunci, dacă ne vedem atât de slabi și de neputincioși, ce am putea noi să aducem atât de folositor, atât de lăudabil înaintea lui Dumnezeu, decât patimile și neputințele noastre?

“Acestea sunt caracteristici care pot fi «citite» în sculptura lui Brâncuși”

– Rep. Care este momentul potrivit pentru a aduce un «prinos» Lui Dumnezeu?
-Să zicem că am avea ceva să aducem! Dar, spuneți-mi, oare, cu ce ajutor am făcut noi faptele cele bune? Nu cu ajutorul Lui Dumnezeu? El este Acela Care ne-a dat posibilitatea ca să facem milostenie. El ne-a dat puterea ca să postim. El ne dă și ne cheamă ca să ne rugăm. El ne face buni. El ne dă milostenie. El ne face îndelung răbdători. El ne dă înțelepciune. El ne dă totul! El ne dă luminare de minte! Așadar, ce-am putea noi să aducem de ispravă înaintea Lui Dumnezeu, decât păcatele noastre, înșelăciunile diavolești cu care zi și noapte suntem săgetați de vicleanul diavol?
– Rep. Cred că această Pericopă Evanghelică este și o mare «lecție» a iertării!
-Dacă nu ne preocupă greutatea celui de lângă noi, dacă nu ne preocupă suferința celor de lângă noi, în zadar ne-am putea numi creștini, căci, ne spune Sf. Ioan Evanghelistul: «Dacă nu iubești pe fratele tău, pe care îl vezi, cum ai să iubești pe Dumnezeu, pe care nu Îl vezi?». Iată, concret, avem de-a face cu un examen al nostru, prin care să ne punem întrebarea foarte clar: iubim cu adevărat pe Dumnezeu, atâta vreme cât noi nu iertăm pe nimeni împrejurul nostru? Cum ne spune și Rugăciunea «Tatăl Nostru»: «Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri»! Deci, iertarea este semnul că Îl iubim pe Dumnezeu, că îl iubim și pe cel de lângă noi, așa cum ne arată Evanghelia!
– Rep. Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit, vă propun să încheiem cu o nouă referire la marele sculptor, la genialul Constantin Brâncuși, pentru a sublinia ceea ce este peren în operele sale, ceea ce rezistă dincolo de fruntariile timpului!
– În operele sale găsim preocuparea mamei, preocuparea adolescentului, preocuparea tânărului și sublimul vieții spirituale românești ortodoxe. Acestea sunt caracteristici care pot fi «citite» în sculptura lui Brâncuși.Vom sta adeseori și vom privi aceste opere, dar nu vom înceta niciodată să găsim alte sensuri noi, alte adevăruri, alte valențe, alte posibilități de a înțelege lumea spiritului românesc! (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here