Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeului milostiv şi vindecător, să-I mulţumim întotdeauna, fiind recunoscători pentru binefacerile Sale!

20

În Duminica a 29-a după Rusalii Ap. Coloseni 1, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19 (a celor 10 leproşi), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi o Pericopă Evanghelică menită să ne arate, cât de puţin simţitori şi recunoscători putem să ne dovedim uneori, când ar trebui să-I mulţumim Lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale, atunci când ne bucurăm de darurile Atotputernicului, mai ales că păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, dar e şi unul atât de obişnuit în lumea noastră secularizată şi fariseică, pentru că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim după cum se cuvine pentru toate bunătăţile, frumuseţile şi darurile pe care ni le-a oferit, fiindcă Proniatorul nu cere de la noi decât o simplă răsplătire: să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor pe care le primim, iar în acelaşi timp, să vedem că de la El ne vin toate dezmierdările sufletului nostru, de la Părintele Luminilor de sus, de aceea, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumirile smerite ale credincioşilor dreptmăritori, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu nu ia seama la păcatele noastre, dar, poate fi mustrător la adresa noastră, la nerecunoştiţa noastră, a tuturor oamenilor din toate timpurile, iar pericopa de faţă, ne demonstrează că de multe ori mulţumirea vine de la cine nici nu te aştepţi, pentru că şi Mântuitorul Iisus Hristos a primit recunoştinţă şi mulţumire pentru binefacerea vindecării, numai de la unul dintre cei zece leproşi, cel străin de Lege şi de Dumnezeu, ca noi să putem înţelege că numai Dumnezeului milostiv şi vindecător, trebuie să-I mulţumim întotdeauna, fiind recunoscători pentru toate binefacerile Sale!

“Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam”?
Aşadar, la Sfânta Liturghie a Duminicii a 29-a după Rusalii, prin relatările Sfântului Evanghelist Luca, ni se arată că «În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: «Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne» şi văzându-i, Mântuitorul le-a zis: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: “Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam”? Şi i-a zis: “Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”». Desigur, evenimentul întâlnirii Lui Hristos cu cei zece leproşi urmat de vindecarea minunată a acestora este relatată numai de Sfântul Luca, dar, este foarte probabil ca el să fi primit informaţia chiar de la beneficiarul acestei vindecări, adică, de la străinul (samarineanul) care în mod cert a devenit unul dintre fiii Bisericii primare, încât Luca, şi în calitatea sa de medic, s-a simţit obligat moral să imortalizeze în scris minunea, dar şi ca să le arate samarinenilor, foarte ostili fraţilor lor iudei, că mântuirea vine prin Cineva de neam iudeu (In. 4, 22). În acest fel, Sf. Ev. Luca vrea să accentueze faptul că Mântuitorul Iisus Hristos s-a adresat mai întâi neamului Său, adică iudeilor, în al doilea rând samarinenilor care erau înrudiţi cu iudeii, cu toate că aceştia se amestecaseră cu păgânii, motiv pentru care pe cel vindecat Hristos îl numeşte străin. Abia după aceea, Iisus Hristos îi va îndemna pe ucenicii Săi să se adreseze şi păgânilor, adică «neamurilor» (Mt. 19, 18-20). Prin urmare, Dumnezeiasca Evanghelie, ne împărtăşeşte o vindecare trupească a celor zece leproşi, iar unul dintre cei zece vindecaţi, aşa cum ne încredinţează textul Evanghelic, s-a vindecat şi sufleteşte. E bine ca întotdeuna, să mulţumim pentru cele bune şi pentru cele rele, să fim recunoscători şi unuia şi altuia, pentru că avem în viaţă nevoie unul de altul, să le fim recunoscători sfinţilor, pe care îi tot rugăm ca să intervină la Dumnezeu pentru noi, nevrednicii, să-I fim recunoscători Maicii Domnului, care pururea se roagă şi intervine pentru noi, să fim recunoscători pentru binefacerile date de Dumnezeu, dar şi pentru cele rele pe care le-a trimis asupra noastră, pentru că şi acestea ne sunt de mare folos. Putem desluşi faptul că acest singur vindecat recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea chinului de şerpi veninoşi, iar primul său gând a fost să-I mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Iar, precum, doar cu puţin mai înainte, strigase cu buzele roase de lepră: «Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi», aşa şi acum, a ridicat glasul şi a strigat cu putere, mulţumind Lui Dumnezeu, alergând spre Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

“Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!”
Vedem că Dumnezeu nu tună şi nu fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blesteamă, ci, doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: “Dar ceilalţi copii ai Mei, unde sunt? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îmbogăţit cu avuţiile Mele, unde sunt biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde sunt părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii şi toţi dascălii, cărora, Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? Mesajul Evangheliei vindecării celor zece leproşi are ca temă principală: recunoştinţa privită şi apreciată într-un plan mai larg, propriu-zis, în contextul operei de mântuire a neamului omenesc. Oare, cine ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cuvânt n-ar fi putut să vină de la un muritor, că trebuie să fi fost rostit de către Însuşi Dumnezeu prin gură omenească, un cuvânt izvorât din adâncimile de unde a venit şi cuvântul de poruncă întru zidirea lumii, deoarece cuvintele sfinte sunt puternice, fiindcă ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri şi înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Noi, oamenii, nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci, de către Domnul Preaînţelept şi nu suntem robi ai legii firii, ci, slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Făpturile noastre, nu sunt «jucăria» întâmplării, ci, acele rezultate necesare ale Celui ce i-a zidit şi pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii şi toate nemuritoarele cete cereşti. Dacă suntem trăitori în această viaţă, El ştie de ce, dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească, fie sufletească, iar dacă ne scufundăm, El ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului. Desluşim faptul că din Iubire, Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi tot din iubire, oamenii îi aduc mulţumire Lui Dumnezeu, mai ales că mulţumirile oamenilor, nu Îl fac pe Dumnezeu, nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sunt cei care sporesc în toate acestea. Poate că recunoştinţa oamenilor, nu-I adaugă Lui Dumnezeu, nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A-I mulţumi lui Dumnezeu, nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului cel de toate zilele i-o schimbă din temelie. Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre, dar, Domnul, îi îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, dar, totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât o rugăciune, o rugăciune de mulţumire! Pilda se încheie cu acel cuvânt spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit”, tocmai ca noi să vedem, cât de mare se dovedesc smerenia şi blândeţea Mântuitorului, cum se bucură El să-i cheme pe oameni împreună-lucrarea cu Sine, vrând, prin aceasta, să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit, mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, pentru ca noi să putem înţelege, că numai Dumnezeului Celui milostiv şi vindecător, trebuie să-I mulţumim întotdeauna, fiind recunoscători pentru toate binefacerile Sale!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here