În Pericopa Evanghelică a Duminicii a zecea după Rusalii se vorbeşte despre Vindecarea lunaticului, o poveste mai mult decât impresionantă şi cutremurătoare, prin care una dintre faptele minunate ale Mântuitorului capătă semnificaţia mântuirii neamului omenesc de apăsarea păcatului, a rătăcirii în meandrele “demonilor răului” înrădăcinat în necredinţă, a întunericului care macină viaţa cea de toate zilele.
E de înţeles că unii dintre cei care au ales ca să nu mai creadă în realitatea demonică a răului în această lume, reducând “ascultarea” numai la faptele verificabile, palpabile şi prea evidente, prin lipsa evidenţei, anumite manifestări spirituale rămân pentru aceştia doar simple fantasmagorii prin care demonizarea nu înseamnă decât afecţiuni psihiatrice pentru care nici măcar nu se pune problema de exorcizare sau vindecare, în sensul în care noi trebuie să vedem faptele Mântuitorului Iisus Hristos!
“Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte…”
Pornim de la premisa că Sfânta Evanghelie a Dumnicii acesteia istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea şi care era cuprins de un duh necurat, iar dacă nu ni se spune “expresis verbis” amănuntul, presupunem că nu este exclus ca tatăl îngrijorat să fi încercat vindecarea fiului său şi pe alte căi, pentru că trebuie să ne imaginăm starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii şi nu i-au putut uşura suferinţa necunoscuţii. Rătăcit pe orbita disperării sale, tatăl copilului, văzând chinurile groaznice pe care le suferea fiul său, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca, dar nici aceştia n-au putut să realizeze acest lucru, ca şi când ar fi murit orice speranţă. În acel moment, însă, dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul suferind îi scoate noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe, mai ales că nu l-a putut ajuta nimeni din cei la care apelase până atunci, din moment ce nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Iată, în acel moment de cumpănă, tatăl copilului s-a îndreptat cu rugămintea către Iisus Mântuitorul, Cel Care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele firii omeneşti. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul şi-i spune întreaga lui durere părintească: “Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece” (Mat.17, 23-25). Atunci, Domnul Iisus, înţelegând cumplita suferinţă a copilului, a zis: “Aduceţi-l aici, la Mine!” A certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela.
Suntem într-o continuă confruntare între bine şi rău, între benefic şi malefic
Prima învăţătură pe care o desprindem e aceea că suferinţa se manifestă uneori în straturile superficiale din mentalul nostru, nu în profunzimea sa, dar dacă mintea mea, atenţia mea e îndreptată numai spre locul durerii, acolo unde e boala înrădăcinată, atunci eu rămân fixat în ideea de boală, pentru că nu reuşesc prin rugăciune să refac legătura adâncului din mine cu Dumnezeu, fie şi pentru a estompa durerea şi a face să dispară gândurile negre! Chiar dacă Domnul nostru Iisus nu ne-o spune direct, dar noi, cu drept cuvânt bănuim că tatăl nenorocitului tânăr lunatic făcea parte dintr-un “neam necredincios şi îndărătnic”, pentru a constata cu uimire că doar în prezenţa Lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, în speranţa că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat ca printr-o minune fiul său. Iată, aşadar, cum pentru păcatele şi necredinţa părinţilor suferă nevinovaţi copiii lor, pentru că atunci când apropiindu-se ucenicii către Iisus, I-au zis: “Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el”, Iisus le-a spus lor: “Pentru necredinţa voastră… Dar acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi post” Marcu 8, 28-29)! De unde vom putea deduce, prin logica argumentării, că aşa cum au existat mulţi bolnavi pe timpul petrecerii pământeşti a Mântuitorului, la fel au fost şi mai înainte, dar şi după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafaţa pământului astfel de cazuri, deoarece, ca urmare a păcatului strămoşesc, bolile se înmulţesc şi produc multă suferinţă în lume! Dar pentru a reuşi în ceea ce ne dorim a fi năzuinţele noastre de a dobândi credinţa vindecătoare, ne trebuie mai multă credinţă, înălţarea rugăciunii şi nevoinţa postului! Poate că sunt şi vor fi mereu oameni care judecă la modul superficial, zâmbind ironic şi chiar cu superioritate, atunci când aud relatările biblice despre alungarea demonilor sau despre exorcizările din timpurile noastre, considerate ca nişte practici anacronice, nişte ritualuri barbare, totul pornind chiar de la ignorarea şi neacceptarea realităţii spirituale a răului în lume, ceea ce se dovedeşte o eroare fundamentală a omului modern şi post modern! E un adevăr de netăgăduit că de când ne naştem şi până în ultima clipă a vieţii noastre pământeşti, suntem într-o continuă confruntare între bine şi rău, între benefic şi malefic, chiar dacă orice om îşi doreşte numai binele.
Depinde numai de noi, ce alegem şi cum alegem între bine şi rău!
Fiecare dintre noi vrea să aibă parte numai de bine, să fie un om bun, iar cei de alături să fie şi ei buni, pentru ca toate lucrurile să ne iasă bine, să fim fericiţi şi împliniţi întru toate! Sunt dorinţe fireşti pentru orice om obişnuit, dar, din păcate, viaţa ne oferă atât de multe situaţii imprevizibile, întâmplări neplăcute, eşecuri usturătoare, derapaje spirituale sau morale, greşeli de-ale noastre sau de-ale altora, situaţii cu consecinţe nefaste pentru noi sau pentru cei apropiaţi nouă, pentru a desluşi că trăim într-o lume cu atâtea suferinţe şi neîmpliniri, cu prea multă nefericire. Pericopa Dumnicii acesteia ne ajută să mai vedem şi să conştientizăm că în lumea în care trăim, lucrurile sunt departe de a fi numai bune şi că dincolo de realitatea Binelui, a armoniei, a frumosului, există şi realitatea întunecată a răului, cu care ne intersectăm în atâtea situaţii nedorite! Pilda aceasta ne spune într-un mod fără echivoc şi cât se poate de tranşant că în spatele răului şi a suferinţei noastre se găseşte realitatea personală a diavolului, a celui ce şi-a făcut un scop din a sta împotriva Lui Dumnezeu şi oamenilor ca noi. Or, dacă împotriva Creatorului Atotputernic nu poate să facă nimic, constatăm că “săgeata” lui otrăvită se îndreaptă spre oameni, spre creaţia Lui Dumnezeu! Aşa a procedat cu primii oameni, Adam şi Eva, reuşind să-i abată de la fericirea veşnică, prin perfidie, îndreptându-i spre moarte, spre nefericire şi suferinţă. Lucrarea diavolului nu s-a oprit aici şi nici nu se va opri atât de uşor, până ce Dumnezeu va reface întreaga Sa creaţie întru Împărăţia Sa, aşa cum a făgăduit. Prin Fiul Său Mântuitor, ne-a salvat de la pieire, ne-a răscumpărat din robia păcatului, dar ne-a lăsat ca viaţa să ne fie o luptă continuă împotriva răului, împotriva a tot ceea ce ne abate de la scopul primordial al existenţei noastre. În concluzie, să ne îndreptăm paşii spre Dumnezeul rugăciunii, al milei şi al credinţei vindecătoare, pentru că în faţa marilor dileme ale vieţii, a marilor probleme, El ne-a dat răspunsuri, ne-a dat soluţii, ne-a arătat concret, ce şi cum trebuie să procedăm! Depinde numai de noi să împlinim tot ceea ce El ne-a învăţat, depinde numai de noi, ce alegem şi cum alegem între bine şi rău, iar Pericopa Dumnicii acesteia ne dovedeşte că fiecare minune a Mântuitorului ne învaţă câte ceva folositor, că fiecare miracol ne transmite un mesaj mântuitor, atât prin Cuvânt, cât şi prin fapte, fiindcă Domnul Iisus ne-a arătat ce să înţelegem, ce să credem şi cum să trăim în această viaţă trecătoare!
Profesor, Vasile GOGONEA
