În Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români); Ap. Romani 2, 10-16; al Sf. Români: 2 Corinteni 5, 17, 20; 6,1, 3-7, 10; 13, 11; Ev. Matei 4, 18-23 (Chemarea primilor Apostoli); a Sf. Români: Ev. Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18,22, la Sfânta şi Slăvita Dumnezeiască Liturghie, în Casa Lui Dumnezeu, ne vom deschide ochii sufletului nostru către cunoaşterea tainică a evangheliceştilor propovăduiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când se va citi din Evanghelia după Matei, acel neasemuit episod care istoriseşte modul cum i-a chemat Iisus Hristos la apostolie pe patru dintre primii Apostoli, cei pe care din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete şi le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”, chemându-i la o pescuire mai deosebită în «marea» cea învolburată a vieţii pământeşti, pentru a «pescui» suflete pentru Împărăţia Lui Dumnezeu, deoarece în Numele Mântuitorului Hristos au aruncat mrejele şi au scos multe suflete din adâncul pierzării. Prin urmare, cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului, iar mai târziu, li s-au alăturat lor încă opt «pescuitori» de s-au făcut doisprezece, ca un exemplu grăitor în istoria omenirii, când au pornit aceşti pescari simpli ca să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie, să o cuprindă şi să o îndrepte spre credinţă, fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească, deoarece Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt, ştiindu-se că a lucrat prin ei Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care i-a convins ca să-L urmeze, prin darul şi harul Duhului Sfânt. Cu acest prilej, vom afla că şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe din secolul al IV-lea sau din sec. al XVIII-lea, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu făclia cuvântului sfânt şi l-au întărit cu fapta lor, fie că au fost sihaştri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi au devenit mărturii personalizate ale dreptei credinţe şi povăţuitori care i-au îndeamnat pe credincioşi ca să trăiască în smerenie, ca o dovadă că Dumnezeul cerului şi al pământului, ne învaţă că sfințenia este un dar al Sfântului Duh, pogorât în Creație în Duminica Cincizecimii!
„Pe această piatră, voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor sfărâma”!
Pentru această Duminică a 2-a după Rusalii, merită subliniat faptul că într-un fel, noi regăsim chemarea adresată fiecărui om de a se apropia mai mult de Dumnezeu şi de de a-I sluji Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dincolo de orice vocație pământească, aşa cum sublinia într-una din predicile sale minunate, vrednicul de pomenire ÎPS Părinte Mitropolit, Bartolomeu Anania, deoarece, fiecare om se consideră că are o vocație și este important ca să știe din vreme vocația sa, pentru ca să știe unde să se concentreze mai mult pentru ca să devină într-adevăr un om al vocației duhovniceşti, mai ales că vocația aceasta sau chemarea de la Dumnezeu, nu este doar pentru știință, pentru literatură sau arte, ci este și pentru Dumnezeu, pentru slujba în biserică şi în numele bisericii, deci, pentru slujirea lui Dumnezeu! Aşadar, Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia ne vorbeşte, în acest sens, despre chemarea întâilor apostoli sau vocația lor misionară, pentru că Mântuitorul voia să-Și întemeieze Biserica, adică, adunarea tuturor celor botezați în Iisus Hristos, care mărturisesc Numele Său și care cred în El pentru că vor să se mântuiască în Biserica Lui. Cu Apostolii, Mântuitorul a pregătit Biserica, atunci când i-a spus Sf. Ap. Petru: „Pe această piatră”, adică, pe credința ta și pe credința voastră, „voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor sfărâma”. Evident, că pentru aceasta, Iisus Mântuitorul este Cel Care i-a chemat pe ucenici şi i-a ales, deoarece, mai târziu, avea să le spună răspicat: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”! Poate că fiecare dintre noi, ne punem mereu întrebarea: cum să-L întâlnim pe Dumnezeu şi ce vom face, când ne vom întâlni cu El? Dar, oare, ne punem noi întrebarea: Dumnezeu ce face când se întâlneşte El cu noi, când se întâlneşte cu ceea ce suntem noi, ca oameni muritori şi apăsaţi de atâtea păcate? Căci, El vine, mai întâi de toate, smerit, blând, vine bătând la uşa inimii noastre şi aşteptând ca noi să-i deschidem, pentru ca El să poată intra şi să cineze împreună cu noi! Şi intră Mântuitorul nostru, ca lumină, ca pace, intră ca înnoire a vieţii noastre de fiecare zi. Dar, vine vremea când această Lumină Lină se transformă într-un foc mistuitor, mai ales atunci când Dumnezeu este pus faţă în fată cu necredincioșia noastră, cu încăpăţânarea noastră, cu îndreptăţirea noastră de sine, cu ipocrizia noastră, deoarece este pus faţă în faţă cu răul cu care noi nu vrem să ne luptăm, cu răul pe care l-am lăsat să intre în noi, cu răul căruia i-am oferit locul ce i-ar fi fost pe drept al Dumnezeului cerului şi al pământului, Care ne învaţă că sfințenia este un dar al Sfântului Duh, pogorât în Creație în Duminica Cincizecimii!
„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”!
Într-o astfel de situaţie, desigur, Dumnezeu se transformă în foc mistuitor, un foc pregătit să ardă tot ceea ce este rău, ce este nedemn, tot ceea ce stă între noi şi pronia divină, tot ceea ce ne împiedică pe noi să ne mântuim sufletul nostru! Poate că mântuirea, nu este altceva decât şederea veşnică în preajma Lui Dumnezeu, Care, atunci când vine şi întâlneşte reacţia noastră de respingere, El, totuşi, ne iubeşte! În orice clipă, noi, oamenii, păcătoşi fiind, putem să-L acceptăm pe Dumnezeu, putem să-L respingem, însă un lucru nu putem să-l facem, să-L ignorăm! Chemarea Lui Dumnezeu, nu este aruncată în vânt, ci, este ca şi El, personală, intimă, familială, iar, la o astfel de chemare stăruitoare suntem chemaţi noi să dăm răspunsul cuviincios! Totuşi, cea mai largă chemare a făcut-o Iisus Hristos, atunci când a grăit pentru toată lumea: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”! Aceasta este chemarea pe care ne-o adresează tuturor, iar acela dintre noi, tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, care nu este ostenit sau împovărat la un moment dat pentru grija de mâine, va depăşi osteneala neliniștii, osteneala incertitudinii, iar, dacă te simți ostenit şi împovărat, omule, ascultă vocea lui Iisus: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați” și Eu vă voi odihni, vă voi da odihnă, fiindcă cel ce se apropie de blândul Iisus va avea un jug de dus, dar jugul său este ușor, povara sa este ușoară, pentru că totul devine ușor prin iubire! În clipa în care te apropii de Iisus Hristos cu iubire, niciodată o povară nu poate fi grea sau prea grea, pentru că iubirea este cea care spulberă totul, iar, atunci, sufletul tău se simte ușurat, se simte despovărat, pentru că din conul de umbră intră în raza de lumină, atunci când Dumnezeul cerului şi al pământului, ne învaţă că sfințenia este un dar al Sfântului Duh, pogorât în Creație în Duminica Cincizecimii!
,,Sfinţilor Români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ…”!
În Duminica a 2-a după Rusalii, prăznuim sfinţii români, sfinţii acestui neam, cei care nu numai că au răspuns acestei chemări, dar şi-au și deschis inimile că să primească focul curăţitor al credinţei! Ei sunt sfinţii pe care neamul nostru, pe care pământul acesta i-a dat! Bunul Dumnezeu, când ne-a făcut pe noi, oamenii, ne-a făcut ca prelungire a iubirii intratrinitare, a iubirii Lui familiale, ca să ne bucurăm de El ca Tată și El să Se bucure de noi ca fii, pentru că neamul nostru este ortodox, neamul care a ştiut mereu să-şi cinstească înaintaşii, care a ştiut şi ştie ceea ce înseamnă mormântul mamei şi al tatălui trupesc, iar acest neam ştie să-şi sărbătorească sfinţii! De aceea, în încheiere, pentru că Dumnezeul cerului şi al pământului, ne învaţă că sfințenia este un dar al Sfântului Duh, pogorât în Creație în Duminica Cincizecimii, să prezentăm credincioşilor şi iubitorilor de sfinţi şi de Dumnezeu, această minunată Rugăciune către Sfinţii Români: ,,Sfinţilor Români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună! Noi credem şi mărturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta, ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcerea la Dumnezeu să ne păziti, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai presus de puterea noastră! Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugăciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim! Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea! Ne-am îndepărtat, sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum, să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună! Şi să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Aceasta, ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci, mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui! Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”!
Profesor Vasile GOGONEA
