În Duminica a doua din Postul Mare (a Ortodoxiei); Ap. Evrei 1, 10-14; Ev. Marcu 2, 1-12), vom avea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie tâlcuirea unei minunate învăţături prin care omul cu sufletul îndumnezeit, omul deplinătăţii credinţei, va înţelege că în momentul în care la Mântuitorul Iisus Hristos este adus un slăbănog, un paralizat ţintuit la pat, căruia Hristos ii oferă iertarea păcatelor, atrăgând atenţia asupra acestui tip de neputinţă, şi nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adică vindecarea lui trupească, deduce faptul că Dumnezeu-Fiul nu se poate identifica nicidecum cu viziunea, cu opţiunea, cu perspectiva omenească obişnuită, care atunci când nu este rătăcită, este cel puţin limitată, iar în al doilea rând, pentru că oamenii nu înţelegeau nici atunci, aşa cum nu înţeleg nici acum, că suferinţa fizică, boala cea apăsătoare, e provocată de suferinţa duhovnicească, de păcatul omenesc, mai ales că dreapta credinţă propovăduieşte de-a lungul veacurilor şi îşi rânduieşte întreaga sa activitate având la bază acest adevăr fundamental conform căruia cauza suferinţei şi a bolii trupeşti a omului este boala sufletească, adică păcatul, pentru ca noi să realizăm, în cele din urmă, un adevăr de netăgăduit, acela că Mântuitorul Hristos vindecă mai întâi cauza neputinţei trupeşti, păcatul, şi după aceea ridică şi înlătură din viaţa omului suferinţa trupească.
«Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”»
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia se relatează că Mântuitorul Iisus Hristos, întors la un moment dat în Cetatea Capernaum, a intrat într-o casă şi mulţimile, auzind aceasta, s-au îmbulzit, umplând curtea casei şi strada până departe, dornice să vadă pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, poate mai mult animate de dorinţa de a mai fi martore la o minune pe care ar putea-o săvârşi, de astă dată chiar în cetatea lor. Nu lipseau nici fariseii şi cărturarii, care totdeauna Îl pândeau pe Iisus, doar-doar Îl vor prinde în cuvânt, doar-doar va rosti vreo «blasfemie», cum spuneau ei, pentru care să-L condamne şi să-L omoare. Dar, iată că aici, în casă fiind şi vestind cuvântul, au venit patru inşi, aducând pe o targă un om paralizat. Şi pentru că n-au putut intra în casă pe uşă, deoarece mulţimile se îmbulzeau, au mers pe alături, s-au urcat pe acoperiş, făcând o spărtură, iar pe acolo au coborât targa cu cel bolnav, aşteptând ca Iisus să-l vindece. Dar, Evanghelia nu spune «văzând credinţa lui», ci «văzând credinţa lor», deci, prin aceasta, vedem cât de folositoare pentru vindecarea cuiva este şi credinţa altora, nu numai a noastră, iar atunci când credinţa noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este «paralizat» de păcat, de mare folos ne este prezenţa celor credincioşi, adânc milostivi, prezenţa şi ajutorul celor ce au credinţă mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi şi sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici putem vedea Taina Bisericii, când aceşti patru oameni credincioşi îl aduc la Iisus pe omul paralizat, iar acest aspect ne convinge că Biserica reprezintă înalta instanţă care se roagă nu doar pentru cei prezenţi la rugăciunea ei, ci şi pentru cei suferinzi, pentru cei robiţi, captivi sau întemniţaţi, pentru călători, pentru toţi cei care au nevoie de ajutor, pentru sănătatea şi mântuirea tuturor oamenilor şi pentru pacea a toată lumea. Să mai reţinem faptul că în cea de-a doua Duminică din Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti, numită şi Duminica Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), încă din anul 1368, când a fost canonizat Sfântul, poate unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe, care s-a nevoit ca monah la Muntele Athos, în părţile în care se află acum Schitul românesc Prodromu, învăţându-i pe semenii săi adevărul că sfinţii mult-rugători şi smeriţi, când Dumnezeu voieşte, pot vedea încă din viaţa aceasta pământească slava sau lumina Împărăţiei cerurilor, care este lumină necreată şi veşnică. Această lumină s-a arătat Sfinţilor Apostoli Petru, Iacov şi Ioan la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor (cf. Matei 17, 1-9; Marcu 9, 1-9; Luca 9, 27-36), ea fiind harul Preasfintei Treimi împărtăşit îngerilor şi sfinţilor, ca lumină, pace şi bucurie. Ca urmare, învăţătura Sfântului Grigorie Palama, bazată pe Sfânta Scriptură, pe scrierile şi experienţa Sfinţilor Bisericii este o notă specifică a Ortodoxiei, apărată puternic de curentul isihast din secolul al XIV-lea împotriva teologiei raţionaliste şi reducţioniste scolastice. Biserica dreptmăritoare a rânduit ca în cea de-a doua Duminică din Sfântul şi Marele Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama şi pentru a ne arăta că dreapta credinţă pe care am prăznuit-o în Duminica Ortodoxiei, nu este o credinţă teoretică, ci este credinţa prin care credinciosul ortodox primeşte lumina slavei dumnezeieşti şi viaţa veşnică.
“Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”
Duminica a doua din Postul Mare este a luminii duhovniceşti care nu se vede cu ochii trupeşti, dar care se vede cu ochii duhovniceşti, doar atunci când Bunul Dumnezeu doreşte ca prin harul Său să-Şi arate prezenţa Sa iubitoare, luminătoare, sfinţitoare şi de viaţă făcătoare. De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în zadar, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari eforturi cu putinţă, să nădăjduim în mila Lui Dumnezeu, să ne înmiim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică, iar pe calea ce o urmăm cu sfinţenie, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o părticică din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte părţi şi organe ale corpului nostru care sunt sănătoase pentru a le aduce înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă din corpul nostru să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă şi să poată rezista bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, atunci să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, mereu pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă, iar dacă am păcătuit, uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută, comoara sufletului nostru. Dacă vrem să fim cu adevărat credincioşi, smeriţi înintea Tronului Ceresc, să recunoaştem faptul că legătura dintre păcat şi suferinţa umană este o idee tot mai respinsă astăzi, deoarece chiar unii slujitori ai Bisericii au început să se ruşineze de propria Evanghelie în faţa ofensivei şi presiunii civilizaţiei materialist-raţionaliste, în faţa unei lumi care se amăgeşte pe sine, nu numai legitimând păcatul, ci mândrindu-se cu el, ridicându-l la rang de filosofie de viaţă. Măsura în care cedează acestei presiuni şi renunţă la perspectiva teologică asupra lumii, este măsura în care Biserica pe care o aflăm în unele locuri se înstrăinează secularizându-se, iar de multe ori decăderea morală este o consecinţă a căderii teologice. O să ajungă să se ruşineze cumplit oamenii Bisericii, dacă unii nu nu au ajuns deja, constatând că oamenii de ştiinţă şi analiştii realităţilor politice sau economice recurg la explicaţii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea în anii aceştia, iar dânşii se jenează de ele? In numele Evangheliei Mântuitorului Hristos şi con¬secvenţi cu viaţa Bisericii, noi nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că degradarea morală, producerea păcatului este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se poziţionează evident şi ferm în opoziţie cu tendinţele majore dominante în lumea de astăzi, fie că este vorba despre supralicitarea obsesivă a plăcerilor materiale şi trupeşti, fie a suficienţei de sine a sistemelor de organizare şi asigurare economică, fie de creditarea soluţiei financiare, până la subjugarea asfixiantă faţă de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce şi sinucigaş, fie de exacerbarea mizei vizibilităţii, prin publicitate şi propagandă, adică printr-o deşănţată şi fără limite laudă de sine, egoistă şi degradantă.
In aceste condiţii, mai ales când lumea despre care vorbeam pare că trăieşte semnalele puternice ale zgâlţâirii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica să se afle investind furibund în întărirea instituţional-organizatorică, în soluţia financiară şi economică, în eficienţa aparatului administrativ şi în profesionalismul individual, în vizibilitate şi în mediatizare excesivă! Iată de ce, Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post este Duminica Sfântul Grigorie Palama, fiindcă în scrierile sale arată că această lumină nu provine din exterior, de la soare, ci este lumină din interiorul sufletului, care vine din comuniunea omului cu Sfânta Treime. Ea este harul necreat şi veşnic al Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), este însăşi prezenţa Lui Dumnezeu în oameni. Cei ce mărturisesc dreapta credinţă, postesc, îşi plâng şi mărturisesc păcatele, iubesc pe semenii lor şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine, primesc în suflet lumina necreată a Harului Dumnezeiesc, deşi acesta nu este văzut cu ochii trupeşti.
Profesor, Vasile GOGONEA
