În Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic); Ap. Galateni 2, 16-20; al Sfinţilor Părinţi: Tit.3, 8-15; Ev. Luca 8, 5-15 (Pilda semănătorului); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus), Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ne aduce înaintea ochilor inimii una dintre cele mai frumoase pilde rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos în Viaţa Sa pământească, deoarece Îl vedem desluşit pe Semănătorul dumnezeiesc semănând sămânţa cuvântului Său în ogorul inimilor omeneşti, în condiţiile în care astăzi, ca şi întotdeauna, unii creştini sunt nepăsători faţă de învăţătura sfântă, alţii au inimi de piatră, încât sămânţa se usucă, iar alţii sunt copleşiţi de bălăriile grijilor lumeşti care înăbuşă cuvântul, şi doar inimile evlavioase sunt pământul bun care păstrează cuvântul şi-l fac să rodească duhovniceşte, pentru ca în acest fel, noi să vedem cât de necesar este ca inimile noastre să fie curate, pentru ca în ele să Se sălăşluiască Hristos Domnul, Cuvântul Tatălui Ceresc, fiindcă El singur ne oferă învăţătura desăvârşită şi puterea deplină prin care se poate mântui pe omul din toate locurile şi din toate timpurile! În consecinţă, inima care nu-L primeşte pe Domnul în casa sufletului său rămâne un ogor pustiu, pârjolit şi fără rod, iar, cea mai mare răsplată pentru cei neprihăniţi este vederea credinţei înaintea Lui Dumnezeu. Iar, ca să avem bucuria de a pregusta Împărăţia cerurilor, ne trebuie o hotărâre sfântă să ne călcăm pe inimă, să uităm răul şi să facem pace în lume, să răspândim în jurul nostru puritate şi iubire desăvârşită, să părăsim toată răutatea şi întinarea, ca să nu rămânem departe de inima Lui Dumnezeu Care seamănă Cuvântul pe ogorul Său, deoarece ne propune jertfa inteligenţei care se înclină în faţa Înţelepciunii divine a împreunălucrării Sale şi a omului!
,,Ieşit-a Semănătorul să semene sămânţa sa”!
Aşadar, Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda semănătorului – Luca 8, 5-15; Rugăciunea lui Iisus – Ioan 17, 1-13), ne propune spre adâncă meditație, dar şi spre urmare în viața noastră de zi cu zi, un fragment Evanghelic de o frumusețe și de o profunzime spirituală aproape inegalabilă, dar şi de maximă actualitate, având în centrul său o parabolă, am putea spune actuală şi de mare trebuinţă în vremea pandemiei cu cântec, pentru că ea surprinde sufletul omenesc, nu doar al ascultătorilor Mântuitorului Iisus Hristos în fața cărora a fost rostită, dar și comportamentul universal al omului dintotdeauna şi de pretutindeni în fața Cuvântului Lui Dumnezeu, prin deschiderea sau, dimpotrivă, prin lipsa de sensibilitate, indiferența sau adversitatea față de îndemnurile mântuitoare ale credinței dreptmăritoare. Pilda aceasta devine cu atât mai actuală, cu cât lumea și societatea românească de azi, pe fondul unei retorici facile, resimt o adevărată criză a cuvântului cu putere tămăduitoare, în condiţiile în care asistăm la rostirea și proclamarea mecanică, retorică, stereotipă, a unei multitudini de cuvinte fără noimă, care tocmai din această cauză nu reușesc să atingă sufletul și să transforme interioritatea omului! Tocmai de aceea, textul Evanghelic ne înfăţişează o împrejurare cât se poate de obişnuită după naraţiunea ei, dar, în al cărei miez se ascunde Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi sufletul nostru, şi învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului, pentru că toate laolaltă ne spun: ,,Ieşit-a Semănătorul să semene sămânţa sa”, la vremea semănatului, când zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut plugul. Prin urmare, vedem că e primăvară şi semănătorul iese la semănat, merge la ţarina sa ca să semene sămânţa sa, nu a altuia, ci a sa! O simplitate pe dinafară, dar, o adâncime înlăuntru: Semănătorul este Însuşi Iisus Hristos, iar sămânţa e învăţătura Evangheliei, mai ales că neamul omenesc a fost pregătit prin scurgerea veacurilor şi prin atâţia martiri să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare, iar profeţii au arat sufletul omenesc în ogorul mântuirii, Domnul Hristos venind ca o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca Un Semănător trimis de către Tatăl Ceresc! Acesta a ieşit să semene, când profeţii sunt plugarii care au semănat din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos Domnul a ieşit să semene propria Sa sămânţă, mai ales că înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume, ca şi când ar fi a lor! Mântuitorul Hristos a semănat sămânţa Sa, deci, Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui Său, fără a Se despărţi de Acesta, a ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. El a ieşit cum iese lumina de la soare, fără a se despărţi de soare, a ieşit cum iese pomul din rădăcină, fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor simt ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa, ca să semene, fiind adevăratul Semănător. La rugămintea Apostolilor Săi, Domnul Hristos le tâlcuiește pilda astfel: „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8, 11), iar, în acest fel, trebuie să înţelegem întreaga misiune a Mântuitorului Hristos, Chip al smereniei absolute, când trece intenționat din tâlcuirea Sa peste elementul cel mai important: menționarea sau detaliile asupra semănătorului, spunând direct: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”, iar, El a făcut aceasta, pentru că alături de iubire și bunătate, smerenia este virtutea care a caracterizat și a împodobit întreaga Sa viață printre oameni și pentru a noastră mântuire! Din iubire nesfârșită, Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-l ridica pe om din robia păcatului și a morții spirituale. Iar, Acesta, în chipul chenozei sau al smereniei absolute, S-a deșertat de slava Sa, a luat şi Trup omenesc, făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat, pentru a se afla în maximă apropiere față de ființa omenească! Deci, El, Împăratul lumii, S-a născut într-o iesle săracă, a crescut în modestie, iar în întreaga Sa lucrare pământească, precum El Însuși o mărturisește, nu a avut „unde să-Și plece capul”, mai ales că tot ceea ce a propovăduit și a împlinit poartă pecetea iubirii desăvârșite și a smereniei absolute, culminând cu jerfta Sa mântuitoare pentru neamul omenesc, pentru că Dumnezeu seamănă Cuvântul pe ogorul Său, deoarece ne propune jertfa inteligenţei care se înclină în faţa Înţelepciunii divine a împreunălucrării Sale şi a omului!
,,Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8, 11)
Pilda Semănătorului, cu subiect de Pildă Evanghelică, ne oferă modelul deplin al smereniei creștine, chemându-ne și pe noi, semănători sau cei ce primim sămânța credinței în sufletul nostru, să urmăm modelul de smerenie oferit de către Mântuitorul Hristos. În consecinţă, o primă categorie de semințe și o primă tipologie sufletească sunt descrise de sămânța care a căzut lângă drum, un drum al mântuirii și o cale a desăvârșirii. Despre această cale Mântuitorul a spus că este îngustă (Matei 7, 14) și parcursă cu multă renunțare și greutate, dar la capătul ei, ne așteaptată Izvorul bucuriei și al fericirii veșnice. O a doua categorie de oameni este identificată cu sămânța care a căzut pe piatră și, spune Mântuitorul, că aceștia „sunt cei care auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. (Luca 8,13), aşa cum se întâmplă în vreme de pandemie! Suflete reci, suflete împietrite, lipsite de sensibilitate față de semeni, ba chiar și față de ei, suflete care se definesc prin…distanţare socială şi prin izolare, suflete moarte, care trăiesc doar la nivel biologic și instinctiv, departe de adevărata cale și departe de viața autentică. Ei calcă peste toți și peste toate, numai pentru a-și împlini poftele meschine şi egoiste care până la urmă îi izolează în carapacea singurătății și a tristeții, a fricii de moarte! O altă sămânță a căzut între spini, iar aceştia sunt „cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile, cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc” (Luca 8, 14). Această categorie și clasică tipologie o reprezintă oamenii care trăiesc doar „aici” și „acum”, pentru lumea și viața aceasta, fiindcă ei nu sunt preocupați de căutarea Împărăției cerurilor, ci, de cucerirea lumii acesteia și de dobândirea și supunerea față de ei a bunurilor și a lucrurilor prezente. La ei S-a referit Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte, spunându-le că nu pot sluji și lui Dumnezeu, și lui mamona (Luca 16, 13), că nu pot fi și robi ai materiei, dar să aibă totodată și o bogată viață spirituală, pentru că, dacă teoretic bogăția și iubirea se pot împăca ușor, în plan practic, acestea sunt ireconciliabile, iar, neavând tărie morală, astfel de suflete sunt slabe și debusolate, nestatornice și neputincioase în a înfrunta încercările vieții, căzând pradă grijilor excesive și deznădejdii pandemice din zilele noastre! În sfârşit, cea de-a patra sămânță a căzut pe „pământ bun” și a făcut rod însutit. Este ușor de înțeles că această categorie de suflete este alcătuită din „adevărații creștini”, cu puternice convingeri și comportamente statornicite în lucrarea virtuților creștine. Viața lor este o permanentă luptă împotriva „spinilor” păcatelor și a „neghinei” patimilor, în vederea lucrării virtuților creștine, iar, în astfel de suflete, sămânța credinței aduce rod însutit, astfel încât, prin existența și prin modelul lor, se înmulțește și rodesc binele și bunătatea cea tămăduitoare! Iar, însoțirea Pildei semănătorului, în această Duminică a 21-a după Rusalii, cu fragmentul din Evanghelia de la Ioan 17, 1-13, în care este descrisă Rugăciunea Mântuitorului, vrea să sublinieze faptul că adevărata și cea mai înaltă folosire a cuvântului are loc în universul rugăciunii, care este socotită a fi dialog, convorbire sau împreună-vorbire a sufletului cu Tatăl Cel Ceresc. Însuşi faptul că este rostită în Duminica în care se face cinstirea Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ne arată că doar în «consensul» sau în «spiritul» Bisericii, în și prin lucrarea acesteia, se descoperă cuvântul adevărului, spre restaurarea și zidirea spirituală a lumii, pentru că Dumnezeu seamănă Cuvântul pe ogorul Său, deoarece ne propune jertfa inteligenţei care se înclină în faţa Înţelepciunii divine a împreunălucrării Sale şi a omului!
Profesor Vasile GOGONEA
