În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei); Ap. 2 Corinteni 6, 16-18; 7,1; Ev.Matei 15, 21-28, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi o Pericopă Evanghelică plină de miez duhovnicesc, despre o femeie Cananeeancă din părţile Tirului şi Sidonului, care a venit la Mântuitorul Iisus Hristos şi L-a rugat stăruitor să vindece pe fiica ei care era stăpânită de diavol, iar minunea se petrece în momentul în care Domnul Iisus Hristos trecea din Galileea, dincolo de Iordan, în Canaan, în vatra unor ţinuturi locuite de cei consideraţi păgâni, oameni trăitori în locurile pe care Dumnezeu le blestemase pentru idolii lor, iar pe locuitorii de acolo îi izgonise, pentru a-i aduce înapoi pe israeliţi din robia egipteană, mai ales că avem înaintea ochilor minţii noastre un Dumnezeu saturat de sâcâiala şi de invidia fariseilor, fiindcă Domnul iese din hotarele patriei Sale şi întâlneşte această femeie cu care poartă un dialog inegalabil şi de o frumuseţe neasemuită, mai ales că femeia respectivă, deşi străină de neam şi de credinţă, se apropie de Domnul şi rămâne la oarecare distanţă, păstrând buna-cuviinţă a situaţiei sale şi nu numai că se adresează cu disperare Domnului, dar, strigă din adâncul sufletului, adică îşi exprimă cu glas puternic rugăciunea ei fierbinte: «Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol» (Matei XV, 22), lucru care denotă un frumos şi smerit mod de adresare ce demonstrează cu prisosinţă faptul că Iisus, Cel căruia I se adresează este Mesia, Mântuitorul lumii, iar strigătul disperat al femeii Cananeence izvora din această credinţă puternică şi mare în Iisus Hristos, din durerea ei neostoită de mamă, poate chiar din nenorocirea cea mare şi din mila faţă de propriul copil, tocmai pentru a ne convinge, în final, că Bunul Dumnezeu îngăduie şi împlineşte, mai devreme sau mai târziu, rugăciunea stăruitoare şi plină de smerenie a omului credincios!
«Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol»
Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica 17-a după Rusalii răvăşeşte în străfundurile sufletului nostru, într-un fel de cosubstanţialitate organică, pedagogia divină care îngemănează dragostea şi jertfa, lacrima şi suferinţa, dorul şi bucuria fiecărei mame din lumea aceasta, mai ales că atenţia Sf. Evanghelist Matei este reţinută de o mamă îndurerată, care Îl întâmpină pe Iisus Mântuitorul şi Îl roagă să-i vindece fiica bolnavă. Pentru început, Iisus Hristos o ignoră pe Cananeeancă şi se face că n-o aude, părând chiar insensibil la strigătul femeii, de aceea, fiind nedumeriţi de atitudinea Învăţătorului lor, atitudine cu care nu erau deloc obişnuiţi, Apostolii se apropie de El şi-L roagă, zicând: «Dă-i drumul că strigă în urma noastră», iar Iisus le spune: “Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel”, iar strigătul disperat al mamei îndurerate izvora din această credinţă puternică şi mare în Hristos, din durerea ei de mamă, din nenorocirea cea mare şi din milă faţă de propriul său copil. Femeia aceasta îndurerată de boala fetiţei, nu zice: miluieşte pe fiica mea, ci, zice: «Doamne-ajută-mă»! Acesta e un minunat exemplu vrednic de urmat de către toţi părinţii vremurilor noastre, care trebuie să se roage permanent pentru copiii lor, dar, să se roage, nu numai pentru tămăduirea de bolile trupeşti, ci, mai ales de bolile lor sufleteşti, care devin din ce în ce mai multe, mai mari şi mai grele. Deci, cu un ultim efort, adunându-şi puterile sale, femeia cade la picioarele Lui Iisus şi-I zice: «Doamne-ajută-mă», iar Mântuitorul, răspunzând, i-a spus: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor»! Chiar dacă s-a simţit ignorată, ofensată şi chiar jignită, mama nu cedează şi crede în continuare în Acela care doar aparent, doar trecător trece cu vederea, doar pedagogic pare că nu ascultă, doar temporar refuză rugămintea femeii, care, cu o judecată ce pare a refuza orice argumentare logică, Îi răspunde Domnului Iisus: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor», după care, impresionat de curajul în stăruinţă şi în credinţă al femeii, Mântuitorul Iisus Hristos îi dă un răspuns care dovedeşte că Dumnezeu revelează taina pedagogiei Sale, când împlineşte rugăciunea stăruitoare şi plină de smerenie a omului credincios: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”, pentru ca noi să constatăm că în orice împrejurare, Dumnezeu nu ne refuză, ci, doar ne amână împlinirea. Această femeie Cananeeancă a intrat în istorie pentru că a stat de vorbă cu Mântuitorul Iisus Hristos, iar, dacă ne vom întreba ca nişte oameni iscoditori, ce a făcut ea extraordinar, pentru ca Biserica să-i dedice o Duminică pe an şi să-i perpetueze în acest fel amintirea în istoria creştinismului, putem răspunde prin faptul că ea a continuat cu perseverenţă să creadă în Dumnezeu, fără să cedeze nici măcar o clipă, atunci când se părea că Luminătorul sufletelor a părăsit-o definitiv, ba, mai mult, a stăruit în a crede că ceea ce va cere cu multă credinţă în suflet, cu siguranţă, în cele din urmă va primi, iar Cel ce ştie şi poate totul, când va hotărî că trebuie să o facă, se va milostivi. În altă ordine de idei, în răspunsul Domnului: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”, putem spune că vocativul exclamativ exprimat de către Domnul: “O, femeie!” poate fi considerat absolut unic în Evanghelii, aşa cum tot unic se dovedeşte şi adjectivul «mare» din sintagma revelatoare: “mare este credinţa ta”, pentru că nici un muritor nu s-a învrednicit de cinstitoarea, aleasa şi suprema Bunăvoire Dumnezeiască: “fie ţie după cum voieşti”, ca o veritabilă «lecţie de viaţă» pe care femeia Cananeeancă ne-o revelează tuturor: încrederea nestrămutată în Dumnezeu, mai ales atunci când El pare că refuză îndeplinirea dorinţei noastre, ca şi stăruinţa în a aştepta un răspuns de la Domnul, mai ales atunci când ar părea că acesta nu mai vine. Desigur, de trei ori cererea mamei îndurerate a fost respinsă, dar, tot de-atâtea ori femeia a stăruit cu obstinaţie şi a aşteptat răbdătoare. Poate pentru unii creştini, a se ruga înseamnă a-i prescrie lui Dumnezeu reţete ca să-i vindece de orice boală, după părerea lor, să le împlinească cererile după aşteptările lor, să pedepsească pe vrăjmaşi, după voinţa lor şi să miluiască după crezul lor, dar, cu ochii fizici, cu ochii trupeşti şi lumeşti, noi nu vedem întotdeauna clar ceea ce e bine şi ceea ce e rău pentru folosul nostru. De multe ori, răspunsul imediat al Tatălui Ceresc, poate să nu ne placă, poate să ne dezamăgească, aşa cum se va fi simţit dezamăgită şi femeia Cananeeancă, la refuzurile repetate ale Lui Iisus, dar, e bine să ştim că uneori răspunsul la rugăciunile noastre poate să fie opusul la cele ce am cerut Domnului, dar, cu toate acestea, indiferent de răspuns, harul Proniei cereşti este doar pozitiv pentru noi!
“O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”
În concluzie, pe lângă faptul că o laudă pe Cananeeancă pentru credinţa ei: “O, femeie, mare este credinţa ta!”, Mântuitorul îşi descoperă bunătatea, dragostea faţă de creaturile Sale şi mila Sa, căci îndată îi îndeplineşte rugăciunea, spunându-i foarte clar: “fie ţie după cum voieşti”, şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela! Cu toate că se vădesc foarte clar şi alte virtuţi la această femeie Cananeeancă, aşa cum sunt: smerenia, răbdarea, rugăciunea, bunătatea, dragostea, Domnul Iisus îi laudă credinţa acesteia ca fiind izvorul tuturor celorlalte virtuţi, de aceea, în relaţiile omului cu Dumnezeu, credinţa este «firul roşu» de legătură, deoarece, fără credinţă, nu suntem nimic, iar noi putem înţelege cât de mult valorează o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare, puternică, o credinţă stăruitoare în rugăciune. Desigur, atâta vreme cât poate exista un «Nu» privitor la Dumnezeu, în raportul Lui cu omul, trebuie să analizăm în ce constă acest «Nu», pentru că este adevărat că multora dintre noi, în funcţie de felul în care Dumnezeu răspunde intereselor noastre, ne place de El sau nu ne place. Evanghelia Duminicii acesteia ne poartă, ce-i drept, între «Nu» şi «Da», însă oscilaţia e dată numai de faptul că nu putem pătrunde îndeajuns în taina pedagogiei Lui Dumnezeu faţă de om. În această parabolă, credinţa mamei Cananeence a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a învins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Domnului şi a devenit pildă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Dar, oare, ne-am gândit vreodată că ceea ce nu înţelegem din viaţa noastră, poate fi o lecţie pentru alţii, iar ceea ce vedem şi nu înţelegem la alţii, poate judecându-i greşit, înseamnă o lecţie pentru noi înşine? Dacă nu ne-am gândit, să înţelegem de acum încolo că vorbirea Lui Dumnezeu adresată altuia, şi pe care adesea nu o înţelegem, poate fi un mesaj pentru noi toţi, iar în acest fel, poate vom înceta să-i judecăm pe alţii cu maliţiozitate şi vom începe să-L înţelegem tot mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi! Să urmăm exemplul femeii cananeence şi să ne rugăm neîncetat Lui Dumnezeu să ne întărească în credinţă! Să păstrăm cu sfinţenie nealterată credinţa în care ne-am născut şi să ne silim ca această credinţă a noastră să rodească prin fapte bune şi prin dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru, iar întotdeauna, roadele credinţei noastre să fie: «dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor» (Galateni V, 22-23), tocmai pentru a realiza pe deplin că Dumnezeu revelează taina pedagogiei Sale, când împlineşte rugăciunea stăruitoare şi plină de smerenie a omului credincios!
Profesor, Vasile GOGONEA
PS În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei); Ap. 2 Corinteni 6, 16-18; 7,1; Ev.Matei 15, 21-28, din data de 10 februarie 2019, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor ales de preoţi şi diaconi, va oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie Arhierească la Sfânta Mănăstire Polovragi, Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj.
