În Duminica a 19-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9; Ev. Luca 6, 31-36 (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor), Evanghelia care se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ne prezintă o minunată Pericopă Evanghelică ce este cunoscută sub numele de «Predica de pe munte», în care Mântuitorul nostru enunță una dintre cele mai importante legi ale creștinismului, Legea ¬iubirii, plină de semnificaţii duhovniceşti, pe care am putea-o numi, pe bună dreptate, o adevărată «Pedagogie» a vieţii noastre pământeşti, prin care se dezvăluie fiinţa adâncă a descoperirii dumnezeieşti. În acest fel, vom putea înţelege mai bine, de ce a fost numită această povaţă testamentară a Domnului: ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!”, «Legea de aur a Evangheliei», vrednică să unească tot sufletul, nu numai creştinesc, dar şi omenesc de pretutindeni, deoarece sintetizează învățăturile lăsate de către Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor și celor care propovăduiau în preajma Lui prin cuvinte de mângâiere și încurajare, precum și de tămăduire pentru bolile sufletești și trupești, mai ales că o asemenea pătrundere a sensului existenţei unei realităţi sociale complexe şi controversate, îl provoacă pe omul tuturor timpurilor să conștientizeze cât de greu este să-și depășească pornirile firii păcătoase în urcușul său duhovnicesc, deoarece Dumnezeu pune înaintea ochilor inimii noastre o treaptă înaltă de trăire duhovnicească, prin care să-i vedem, chiar şi pe vrăjmaşii noştri, cu o iubire iertătoare!
,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”!
Textul evanghelic al Duminicii a 19-a după Rusalii este un fragment revelator din «Predica de pe munte» (Mt. 5, 21), pe care am putea-o defini în termeni moderni prin sintagma «Evanghelia sfaturilor», fiindcă Mântuitorul Hristos le dă celor dispuşi să-L asculte unele sfaturi nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii. De aceea, zice: ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este“ (Luca 6, 31-36). Aşadar, avem spre reflecţie şi profundă meditaţie un text edificator care dovedeşte că sentimentul de iubire există în toată lumea şi îmbracă o multitudine de forme, întrucât, fără iubire, lumea n-ar putea supravieţui! Se mai ştie că întreaga etică a umanităţii, implicit religiile lumii, îi îndeamnă pe oameni la iubire, numai că Domnul Iisus Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui Ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi vrăjmaşii noştri, ca o expresie teologică a faptului că iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi universală. Porunca Mântuitorului Hristos de a face şi noi oamenilor, ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este întâlnită în viaţa de zi cu zi a oamenilor! Pentru că nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău, ca să nu facă rău altora! Oricine vrea să i se facă bine, să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte, dar, să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii, dar să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit, dar, să facă şi el altora toate acestea. Or, lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări, iar, dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între comunităţi, între neamuri şi ţări, ar înceta, acesta fiind leacul tuturor necazurilor! Fiindcă, mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac…”, de unde putem deduce că de când e lumea lume, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Ei, dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi percepute! Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci, una care dă de la sine mereu cu iubire! Pentru că şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm celui care ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm, socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre! Ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă, fiindcă ea nu este permanentă, şi mai ales că se dovedeşte selectivă şi ţine de interese! Este dificil în a-i defini pe adevăraţii vrăjmaşi pe care ţi se cere să-i iubeşti, întrucât în Sfânta Scriptură termenul de vrăjmaş avea o conotaţie mult mai blândă decât credem noi. Întrebarea ar fi, de asemenea, cine este adevăratul nostru vrăjmaş, ca şi întrebarea, până unde se poate merge cu iubirea lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a ţării tale, te invadează şi începe să-ţi ucidă poporul, copiii, familia, rudele şi prietenii, în baza iubirii creştine, pe care el nici măcar nu o are, tu îi poţi răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine şi pe ai tăi? Se impune, deci, cu stringenţă să ne identificăm duşmanii la care se referă Iisus Hristos!
Ar fi o greşeală să credem că, prin ceea ce subliniam anterior, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine! Dumnezeu vrea să spună că dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii, că facerea de bine către binefăcători este începutul în lungul şir al învăţării faptelor bune, iar, a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi, nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi! Aceasta ne determină să medităm cu multă atenţie, cu atât mai mult, cu cât Dumnezeu pune înaintea ochilor inimii noastre o treaptă înaltă de trăire duhovnicească, prin care să-i vedem, chiar şi pe vrăjmaşii noştri, cu o iubire iertătoare!
,,Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este“!
Deși textul este simplu şi pe înţelesul tuturor, el are o profunzime care oferă mereu noi posibilităţi de tălmăcire şi de îmbogăţire spirituală, învăţăturile acestei Pericope Evanghelice fiind adevărate puncte de orientare ale vieţii noastre creştine. Amintim aici doar trei dintre ele: a) „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi le şi voi asemenea” (Luca 6, 31); b) „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi” (Luca 6, 35); c) „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36), iar, aceste principii de conduită morală sintetizează, de fapt, un larg program de viaţă, îndrumat de cele trei virtuţi de căpetenie ale creştinismului: dreptatea, iubirea şi milostenia, fiecare dintre ele reprezentând câte o treaptă din urcuşul nostru duhovnicesc pe calea desăvârşirii morale. Dacă medităm profund, să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească, iar, fără vrăjmăşie pe lume, mulţi dintre plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia Satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire! Iar, dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu ajute omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul Însuşi a spus: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36). Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea, cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă, nu sunt pentru suflet, ci pentru un trup care putrezeşte! Oare, câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor copiilor lor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de zi cu zi, avem încă un temei spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de rude şi prieteni şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi! Adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni, iar, când ne pun piedici, ne sunt de ajutor, când ne ponegresc, ne apropie de mântuire, când ne îngreunează viaţa dinafară, ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea Lui Dumnezeu pentru mântuirea lor! Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri! De aceea, trebuie s-o luăm încet şi cu multă răbdare să încercăm să facem ceea ce este cu putinţă, după puteri! De pildă: să nu întoarcem răul pentru rău, poate e greu, dar este cu putinţă! Să ne amintim că o persoană rea rămâne totuşi chipul lui Dumnezeu, că o asemenea persoană poate avea anumite circumstanţe atenuante, cum ar fi povestea vieţii ei, contextul în care o întâlnim! Să ne amintim că şi noi am căzut poate într-o ticăloşie asemănătoare sau că am putea cădea, dacă nu ne-ar apăra Bunul Dumnezeu! Toate acestea ne vor ajuta să luăm distanţă faţă de reacţiile imediate şi instinctive şi să ne apropiem de o înţelegere adâncă a acestei porunci. Aceasta ne va îngădui să punem în practică două dintre poruncile lui Hristos: „binecuvântaţi pe cei care vă blestemă” şi „rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri”, iar, dacă este greu, totuşi, ne stă în puteri! Pentru cei speriaţi de greutatea mântuirii, Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii, desprinsă din Predica de pe Munte, ne aduce mângâiere prin lucidizare. Textul evanghelic porneşte cu o concluzie: „Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel”, iar, supusă atenţiei noastre ca oameni mai mult educaţi, decât credincioşi, propunerea pare acceptabilă. Noi ne-am educat să renunţăm la răzbunare, când suntem loviţi, suntem obişnuiţi să ne ţinem gura când suntem răniţi şi să tăcem când suntem furaţi, să vorbim la comanda şefilor cu interese de moment, să ne aliniem, chiar şi atunci când nu ne place! Mântuitorul Iisus Hristos ne cere să credem în facerea de bine, ca poartă prin care să ne strecurăm în Rai, fiindcă Dumnezeu pune înaintea ochilor inimii noastre o treaptă înaltă de trăire duhovnicească, prin care să-i vedem, chiar şi pe vrăjmaşii noştri, cu o iubire iertătoare!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
