În Duminica a 5-a a Paştilor, a Femeii Samarinence (Ap. Fapte 11, 19-30; Sf. Ev. Ioan 4, 5-42), sau Sfânta Muceniţă Fotini, vom asculta la Sfânta Liturghie, o pildă remarcabilă prin care putem înţelege că singura legătură temeinică între oameni este dialogul, că toate legăturile dintre noi, oamenii, întregul sistem relațional, ca să nu mai vorbim de exprimarea gândurilor și a intențiilor, se realizează prin dialog, modul de comunicare raţională şi duhovnicească dintre oameni fiind limbajul prin care suntem înțeleși sau care ne ajută să ne înțelegem unii pe alții într-o comuniune, iar când oamenii nu-și mai vorbesc, când gândurile devin povară, neputând fi exprimate coerent prin cuvânt, atunci își face loc starea de izolare și de egoism care împreună duc la anxietate și fragilitate sufletească, tot mai evidente într-o lume a izolării și autosuficienței, o lume în care înţelegerea şi convieţuirea devin probleme fundamentale ale existenţei sociale.În Duminica a 5-a a Paştilor, a Femeii Samarinence (Ap. Fapte 11, 19-30; Sf. Ev. Ioan 4, 5-42), sau Sfânta Muceniţă Fotini, vom asculta la Sfânta Liturghie, o pildă remarcabilă prin care putem înţelege că singura legătură temeinică între oameni este dialogul, că toate legăturile dintre noi, oamenii, întregul sistem relațional, ca să nu mai vorbim de exprimarea gândurilor și a intențiilor, se realizează prin dialog, modul de comunicare raţională şi duhovnicească dintre oameni fiind limbajul prin care suntem înțeleși sau care ne ajută să ne înțelegem unii pe alții într-o comuniune, iar când oamenii nu-și mai vorbesc, când gândurile devin povară, neputând fi exprimate coerent prin cuvânt, atunci își face loc starea de izolare și de egoism care împreună duc la anxietate și fragilitate sufletească, tot mai evidente într-o lume a izolării și autosuficienței, o lume în care înţelegerea şi convieţuirea devin probleme fundamentale ale existenţei sociale. Iisus îi spune: “Dă-mi să beau”
Aşadar, Evanghelia celei de-a cincea Duminici a Paştilor, a Samarinencei (Ioan 4, 5-42) este o frumoasă ilustrare a faptului că în tradiţia liturgică universală, atât în Răsărit, cât şi în Apus, timpul pascal are două perioade: prima parte este o prelungire a sărbătorii Paştelui, cea de-a doua anunţă Cincizecimea şi are în centru taina apei, unul dintre simbolurile persoanei şi economiei Sfântului Duh. Domnul Iisus Hristos părăseşte brusc Iudeea, pentru a merge în Galileea şi trebuie să treacă prin Samaria, când face o oprire către prânz la Sichem, şi în timp ce apostolii pleacă să caute merinde, se întâmplă ceva minunat şi neaşteptat, anume, întâlnirea cu o femeie din partea locului care venise să ia apă de la «puţul lui Iacov», moment în care desluşim faptul că totul este extraordinar în această întâlnire întâmplătoare. Era absolut imposibil ca această femeie să vină către Iisus şi să-i vorbească, pentru că era o femeie care nu putea să se apropie de un rabbi şi îi transmitea întrebările printr-un bărbat, de unde marea mirare a apostolilor de a-L vedea discutând cu o femeie, chiar dacă nu îndrăznesc să-I spună nimic! Deci, cum ea nu poate să vină către El, Iisus vine către ea şi cum ea nu poate să-i vorbească, Iisus îi vorbeşte şi ce îi spune: “Dă-mi să beau”! Lucrul cel mai la îndemână şi mai uzual în plan omenesc, dar extraordinar în plan duhovnicesc, iar Dumezeu cere de băut făpturii Sale! În mintea omenească, aceasta înseamnă o răsturnare a valorilor, deoarece Hristos îi cere Femeii Samarinence apă de băut, pentru că e obosit de drumul făcut pe jos şi pentru că Îi este sete, ca om care a primit să poarte în Trupul său urmarea căderii, dar în această sete a Lui Hristos, putem vedea şi un aspect simbolic, pentru că Lui Dumnezeu Îi este sete şi de mântuirea oamenilor, ceea ce denotă şi admirabila pedagogie a Mântuitorului Hristos, de a prilejui însetarea cu apa vie a credinţei.
«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul» (Ioan IV, 24)
Astfel de cuvinte aşezate în fruntea acestei predici, au fost spuse de către Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea Femeii Samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare Lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii, iar Mântuitorul o învaţă prin aceste cuvinte pe Femeia Samarineancă, învăţându-ne pe noi toţi, că nu locul contează, când se aduce închinare Lui Dumnezeu, ci modul în care se înalţă rugăciunea, iar a spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare Lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci, că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Dar, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea, El nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni, acolo unde ne poate auzi şi primi rugăciunea noastră! Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici, nu contrazice acest cuvânt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemâna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi, nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii ca să se închine Lui Dumnezeu. De atunci, Mântuitorul Hristos e prezent cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pe pământ, în toate e adusă jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei Lui Hristos din biserici se ridică deasupra făpturii omeneşti şi peste casele noastre, iar noi Îl simţim pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. Această putinţă şi datorie de a-L preamări pe Dumnezeu în tot locul, pune în lumină cu mult mai vie măreţia Lui Dumnezeu, decât într-un singur loc stabilit anume. Pe de altă parte, aceasta îi uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina Lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi. Prin aceasta, Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună Samarinencii, nu doar că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, dar, în acelaşi timp, Iisus Hristos a adăugat şi o învăţătură pilduitoare despre modul cum trebuie să-I aducem închinare Lui Dumnezeu: «În Duh şi Adevăr», prin cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc, deoarece nimeni nu poate desluşi în întregime tot înţelesul lor, motiv pentru care şi noi ne vom mulţumi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.
«Cum, Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?»
Dumnezeu ne cere, astfel, numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor, mai ales că omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu, când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar Lui Dumnezeu Îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră, fiindcă, mai mult se dă omul Lui Dumnezeu prin sufletul său, decât prin anumite lucruri exterioare ale sale. Domnul Iisus Hristos le-a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc Tatălui Ceresc, uşurarea care face cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc, deoarece Iisus Hristos ne-a scăpat de drumuri şi de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare, iar, în schimb, El ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte în toate mădularele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică, sfinţindu-ne cu Harul Său, cu apa vie a credinţei! Acela care se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, cu siguranţă, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu e Duhul Sfânt, aflat pretutindeni şi în locul unde se roagă în acea clipă omul obişnuit. Aşadar, ca o presupusă concluzie, în loc să așeze în mâna femeii apa vie pe care o făgăduise, Mântuitorul, în lumina îndemnului profetului Isaia din 55, 6 (“Căutați pe Domnul cât Îl puteți găsi, strigați către Dânsul cât El este aproape de voi”), Domnul îi amintește că mai era de realizat un pas esențial: “Cel rău să lase calea lui și omul cel nelegiuit vicleniile lui și să se întoarcă spre Domnul, căci El Se va milostivi de dânsul, și către Dumnezeul nostru Cel mult iertător” (Isaia 55, 7). Tocmai de aceea, Mântuitorul Hristos îndreaptă atenția femeii de pe planul fizic spre cel duhovnicesc, confruntând-o pe plan moral: “Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici” (Ioan 4, 16). Pentru mulţi, poate se dovedeşte provocator modul în care Dumnezeu poartă dialogul cu omul dintotdeauna. Mântuitorul Hristos ne cere să ne rugăm şi “în adevăr” sau “cu adevărul”, iar aceasta înseamnă, în primul rând, să ştim cum să ne rugăm, iar în al doilea rând, să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De atâtea ori, întâlnim credincioşi declaraţi şi mai ales credincioase dovedite, care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o atitudine tranşantă, ca o ispită pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles, ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai presus şi mai tare ca ei. În toate acestea, credinţa se confundă cu un fel de vrăjitorie trucată, iar omul nu iese din aceste fapte, cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea sa. Spre exemplu, Femeia Samarineancă, deși își mărturisește dorința de a scăpa de povara drumului zilnic spre fântâna din afara satului, Mântuitorul îi cere să parcurgă din nou drumul spre casă și spre fântână, pentru a veni împreună cu bărbatul ei. Credința ei trebuia însoțită de un lucru important prin care căutarea Lui Dumnezeu trebuie să fie nedespărțită de renunțarea omului la căile răului și, astfel, “să se întoarcă la Domnul Care va avea milă de el” (Is 55, 7), deoarece, fără mărturisirea păcatelor, nu există posibilitatea de a bea din apa vie, din izvorul de apă care să țâșnească în viața veșnică, pentru că întotdeauna, constatăm că Lui Dumnezeu Îi este sete de mântuirea oamenilor!
Profesor, Vasile GOGONEA
