Pericopa Evanghelică a Duminicii a 20-a după Rusalii, ca o lumină vindecătoare aduce înaintea noastră minunea Învierii fiului văduvei din Nain, una dintre acele neasemuite fapte din viaţa pământească a Mântuitorului, consemnată numai în Evanghelia după Luca (7:11-17), poate ca o pildă minunată care ne ajută să realizăm că numai cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos putem face totul, că toate sunt în puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil, aşa că niciunuul dintre noi să nu se îndoiască în legătură cu veridicitatea acestor învieri minunate!
În acest fel, Domnul ne cheamă la învierea duhovnicească, pentru că ne ajută să înţelegem, ce înseamnă să fii mort în păcate, mai ales când realizăm că păcatul şi moartea sunt inseparabile, fiindcă viaţa în păcate, în poftele trupului pe care îl apasă desfrânarea şi preadesfrânarea este o moarte lentă! Iar pe noi, cei care înţelegem că viaţa în păcate, în slujirea josnică a patimilor şi a poftelor, de fapt, nu este viaţă, ci descompunere, numai dacă Îl primim pe Hristos în inima noastră şi dobândim de la El puterea de a fi copiii lui Dumnezeu, Domnul ne poartă grija şi ne cheamă să renaştem!
Apoi, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te”
Aşadar, Sf. Evanghelist Luca ne spune că o văduvă îşi petrecea la groapă pe unicul său fiu, sfâşiată de durere şi însoţită de părerile de rău ale celor de faţă, iar Mântuitorului i s-a făcut milă de îndurerata mamă. Să fii văduvă, fără nici un sprijin moral în această lume răutăcioasă şi rătăcită, marcată de autoflagelări profunde, insensibilă şi nepăsătoare, este un lucru dureros, dar Fiul Domnului, văzând-o zdrobită şi nemângâiată, s-a gândit, fără îndoială, la ceea ce avea să se întâmple mai târziu cu însăşi Maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie tot aşa de 
ascuţită şi o durere tot aşa de amară. Când convoiul s-a oprit, El i-a spus văduvei: “Nu mai plânge”, iar după acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Şi apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut linişte şi o aşteptare solemnă, ca atunci când valurile mării sunt potolite neaşteptat, ca printr-o minune. Şi toţi priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”. Apoi, Domnul a poruncit: “Tinere, ţie îţi zic: scoală-te”! Tânărul s-a ridicat, şi revenindu-şi în fire, “a început a grăi, şi l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14). Ce bucurie, Doamne, ce stare sufletească, stropită cu mângâierea lacrimilor de bucurie trăia mama îndoliată la revederea fiului său viu! Ce icoană minunată! O mamă fericită şi un fiu întors la luminile vieţii, într-o fericită îmbrăţişare! În mijlocul mulţimii, tânărul a văzut figura plină de sfântă strălucire a Mântuitorului care îl privea cu dragoste şi blândeţe. Câtă recunoştinţă s-a putut culege din inima acestui tânăr la întâlnirea privirii lui cu Domnul! Impresia a fost mare, încât pe toţi i-a cuprins o teamă şi ziceau: “prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul său”!
Prin învierea fiului văduvei din Nain, Iisus arăta că este Stăpân al morţii
Ce revelaţie a copleşit-o pe această mamă când a văzut pe fiul său coborându-se din sicriu şi aruncându-se în braţele sale, ce lucru minunat, când toţi ştiau bine că tânărul murise cu adevărat, pentru că se duceau să-l îngroape, iar acum îl văd viu, mergând şi vorbind. Oamenii aveau dreptate să se bucure fiindcă Marele Tămăduitor era Însuşi Dumnezeu Cel Întrupat. Era vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmaşul său diavolul, iar învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, aurora unei vieţi noi, razele luminii care alunga întunericul şi sigiliul morţii. Prin învierea fiului văduvei din Nain, Iisus arăta omenirii că este Stăpân al morţii, că este Însuşi Dumnezeu! Minunile Mântuitorului sunt propovăduite de către Sfânta Biserică de aproape 2000 de ani şi sunt mărturii clare că Iisus a fost Dumnezeu, nu doar un om învăţat, aşa cum spun necredincioşii. El a săvârşit toate aceste minuni în mijlocul poporului care-L înconjura, de aceea adevărurile Sale nu au putut fi înăbuşite niciodată. Datoria noastră este de a cădea în genunchi în faţa Lui şi de a ne închina acestui Om care este Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru şi Împăratul creştinilor. Din păcate, în marea lor nemernicie şi ignoranţă, mulţi dintre aceia care îşi sporesc bogăţia materială prin mijloace necurate îl hulesc pe acest Binefăcător al omenirii şi al sufletelor noastre, Îl uită, Îl dispreţuiesc şi Îl înjură, poate chiar mai rău decât aceia care L-au răstignit, căci unii dintre noi îl răstignim în toate zilele cu păcatele noastre, măcar că auzim şi vedem cu ochii noştri cum ne desparte moartea unii de alţii, lăsând în urmă lacrimi şi întristări. Pe pământul acesta pe care îl pasc atâtea primejdii, moartea este mai tare decât pornirile unor vieţi rătăcite, iar astăzi, o mulţime de tineri sunt răpiţi de ghearele ei şi nu oricum, căci vedem cum se sinucid în diferite chipuri pe care le lucrează diavolul. Prin urmare, se cuvine să cercetăm fiecare învăţătură şi să o adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: «să potrivim piatra după fir», mai ales că aceste sfaturi sunt pe deplin valabile mai ales pentru tinerii din zilele noastre, care sunt mult mai expuşi capcanelor de tot felul decât erau tinerii din vremile trecute, cu atât mai mult cu cât ei riscă să moară sufleteşte şi să nu mai audă chemarea plină de dragoste a Bisericii care de fiecare dată îndeamnă: “Tinere, ţie îţi zic scoală-te”.
Domnul Iisus Hristos a întors de la moarte la viaţă pe tânărul acesta
Prin urmare, trebuie să ne trezim cât mai repede din somnul inconştienţei şi să luăm aminte că în Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia vedem că Domnul Iisus Hristos a întors cu puterea Sa dumnezeiască, de la moarte la viaţă, pe tânărul acesta care nu cunoscuse pe Mântuitorul lumii ce venise să ne mântuiască. De multe ori, suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a sădit în ogorul minţii sale lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Iar atunci când lumina care ne conduce este Hristos, când Fiul Domnului ne iese în cale, să nu-L pierdem, nici tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe şi în toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea, în Liturghie ne rugăm în fiecare Duminică, în rugăciunile pe care trebuie să le auzim, deşi ele se spun în taină: “să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia” cea trupească şi sufletească. Câtă vreme păstrăm credinţă în sufletul nostru, noi n-am murit, bineînţeles, iar dacă vedem tineri în jurul nostru murind, ca la ştirile de la televiziunile comerciale, vorbim de “întâmplări”, doar pentru că avem impresia că aceia care sfârşesc, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Dar, nu mor numai pentru ei, ci mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm un suport al sfinţeniei sufletului nostru, iar atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom afla înaintea Aceluia Care este Adevărul, pentru că atunci va veni ceasul când vom da ochii cu Hristos Domnul! De moartea aceasta trupească nu scapă nimeni, pentru că mai devreme sau mai târziu trebuie să murim, ştiind că aici, în lumea acesta, suntem doar nişte călători. Domnul Hristos n-a venit să ne scape de moartea trupească, vremelnică, fiindcă El a primit moartea cea mai grea, ci, El a venit să ne scape de moartea sufletească, de păcatele cele grele care omoară sufletul omului şi-l aruncă în pieirea veşnică, de aceea judecăţile şi minunile Lui sunt necuprinse de mintea noastră!
Profesor, Vasile GOGONEA
