Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu pe care îl cunoaștem prin Mântuitorul Hristos

178

Pericopa Evanghelică a Dumnicii a 7-a de la Sfintele Paști, a Sfinților părinți de la Sinodul întâi Ecumenic al lumii creștine, ca o minunată pledoarie a întăririi credinței dreptmăritoare, cu atât de multă înțelepciune rânduiește să se facă pomenirea Sfinţilor Părinţi care au temeluit creștinismul, în condițiile în care acesta s-a eliberat de persecuţiile romane care au căutat să zădărnicească învăţătura Mântuitorului Hristos, când Constantin cel Mare, cel dintâi împărat roman care a înţeles că religia creştină nu este nici periculoasă şi nici păguboasă pentru Imperiu, ci dimpotrivă este o religie a binelui, a frumosului şi a iubirii dintre oameni, a chemat în anul 325 la Niceea pe cei 318 Sfinţi Părinţi, reprezentanţi ai lumii creştine din vremea aceea, să se pronunţe asupra primei mari erezii, fiind vorba de teoria preotului Arie, din Alexandria Egiptului, care învăţa că Domnul Hristos nu este Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, ci este tot o creatură, eventual una superioară sau perfectă.

Prin cuvântul «sinod» se înțelege o adunare, un consiliu!
Un sinod ecumenic este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi (episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea), cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, de a le încadra în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pentru toţi ereticii care sfâşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfânta Evanghelie: “Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Deci, prin cuvântul «sinod» se înțelege o adunare, un consiliu, iar prin cuvântul «erezie» înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, în totală contradicție cu învăţătura adevărată a Bisericii lui Hristos. Întrunirea acestui sinod a fost motivată de faptul că un mare eretic, anume Arie, căuta să inducă o așa-zisă credință nouă, afirmând că Fiul Lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că «a fost un timp când Fiul nu era», numindu-L pe Iisus Hristos «creatură superioară», «cea dintâi dintre creaturi», mai ales că acest eretic era un preot foarte mândru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV, când erezia lui s-a răspândit şi ameninţa să se răspândească în tot Imperiul Roman de Răsărit şi de Apus. Așadar, Sfinţii Părinţi, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept-credinciosului Împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos, la condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Fiind inspirat de Duhul Sfânt, marele împărat creştin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325, pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel, au luat parte cei 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că până în anul 1054, credința creştină era una, nedespărţită în două, așa cum e azi, cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. Acesta este și temeiul pentru care sinoadele, până la dezbinarea Bisericii se numesc «ecumenice», adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.

O realitate a existenţei atâtor confesiuni care ne oferă imaginea dezbinării!
Să precizăm faptul că la Sinodul I Ecumenic a participat şi Sfântul Ierarh Nicolae, despre care se spune că în dorinţa şi râvna sa fierbinte de a convinge pe Arie să renunţe la erezie, aprinzându-se de mânie sfântă, i-a tras aceluia o palmă, iar Dumnezeu a dat, prin minune dumnezeiască, dreptate Sfântului, iar în cadrul aceluiași Sinod, un alt ierarh, Sfântul Spiridon, a arătat deofiinţimea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh prin cunoscuta minune cu cărămida. Dar, cu toate acestea, se pare că «non-conformistul» Arie nu s-a lăsat înduplecat nici de înţelepciunea şi nici de sfinţenia Părinţilor, plecând de la Sinod şi întorcându-se în patria sa cu aceleași idei preconcepute și continuând să răspândească aceeaşi erezie, fapt pentru care Dumnezeu l-a şi pedepsit cu un sfârşit năpraznic, arătând astfel tuturor că învăţătura lui era greşită. Cu timpul, teoria lui s-a stins, dar alte erezii s-au năpustit asupra Bisericii lui Hristos, o serie de alte învăţături greşite care aveau să tulbure şi să zbuciume liniştea şi sfinţenia Bisericii, către sfârşitul aceluiaşi secol, așa cum au fost: Pnevmatomahia, apoi, în secolele imediat următoare Nestorianismul, Monofizismul, Monotelismul, Iconoclasmul, ca să ne referim doar la cele mai cunoscute dintre cele care au fost dezbătute în cadrul Sinoadelor Ecumenice. Au mai fost ulterior și alte erezii, astfel că la începutul mileniului al doilea, pe fondul unor acuze reciproce de erezie, a avut loc ruptura care dăinuie până astăzi între Răsărit şi Apus: între Biserica Ortodoxă, cum s-a numit aceasta de la anul 1054 încoace, şi Romano-Catolicism, rană care nici până astăzi nu a mai putut fi vindecată. De asemenea, în secolul al XVI-lea, o altă ruptură, prin Luther şi Calvin, a făcut să apară confesiunile protestante, iar după aceea, un secol mai târziu, anglicanismul, ca mai apoi, din acestea, odată rupte de rădăcina adevăratului şi temeinicului Creştinism, să apară puzderie de confesiuni şi secte cu învăţături care mai de care mai străine de adevăr, dar toate cu pretenţia că deţin monopolul adevărului absolut. Să amintim că există în lume peste 1000 de confesiuni şi secte, fiindcă într-o lume a contrastelor, oamenii s-au împărţit şi ei, pentru fel de fel de motive, în tot atâtea modalităţi de “a-L sluji” sau “a-L înţelege“ pe Dumnezeu, fie din ambiţia de a fi şefi religioşi, fie cârtind împotriva “Bisericilor” care i-au dezamăgit, fie din încăpăţânarea de a renunţa la părerea proprie, ori din rea credinţă, fie din înşelăciune perfidă, toate finalizându-se astăzi, cu această crudă realitate, a existenţei atâtor confesiuni şi secte care ne oferă imaginea dezbinării!

“Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi”
cruce_in_piatraDesigur, cunoaşterea Lui Dumnezeu nu ar fi posibilă, dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoaşterea unicului Fiu al Tatălui şi de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor. Dumnezeu este unic şi adevărat, dar tot atât de unic şi adevărat este Fiul, cât şi Duhul Sfânt, de aceea, nu putem să-L cunoaștem pe Tatăl şi să intrăm în comuniune cu El, făcând abstracţie de Fiul şi de Duhul Sfânt. Îl cunoaștem pe Dumnezeu prin cuvintele Lui, privind la faptele şi la viaţa pilduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredinţat, adică vestirea Împărăţiei Lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa, naşterea de fii prin Taina Sfântului Botez, iar prin această misiune împlinită de Fiul, misiune primită de la Tatăl, pentru ca să ne facă împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: “Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu Slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”! Deci, vorbim despre slava Sa dumnezeiască, slavă care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14), cum de altfel, El Însuşi a spus: “Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt” (Ioan 16, 15), ceea ce înseamnă că Slava Tatălui este şi Slava Fiului Său! Să amintim că Sf. Apostol Pavel Îl numeşte pe Domnul Hristos Mântuitorul ca fiind “strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (Dumnezeu)” (Evrei 1, 3). Însă, acum, El cere ca strălucirea slavei Sale să copleşească şi trupul Său, pentru că numai prin El – ca Om – putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă, oamenilor, nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu, ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, Cel care S-a făcut Om. În misiunea Sa îndumnezeită, Hristos a făcut cunoscut numele Lui Dumnezeu, ca Tată al Fiului şi purcezător al Sfântului Duh, celor pe care Dumnezeu Însuşi i-a dat Fiului, deşi ei erau ai Lui Dumnezeu. Dar, care, la rândul lor, au cunoscut că toate câte I-au fost date Fiului sunt de la Tatăl (Ioan 17, 7), adică, toate câte sunt ale Fiului sunt şi ale Tatălui. Acestea toate înseamnă stăpânirea asupra stihiilor, asupra duhurilor necurate, puterea vindecării şi Învierii, precum şi cuvântul Evangheliei propovăduitoare!

«Pentru ce vă temeţi, puţin credincioşilor?» (Matei VIII, 26).
În toată plenitudinea ei, credinţa e un izvor minunat de lumină care luminează pe credincios şi-l face să cunoască multe adevăruri pe care cu mintea proprie nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată, pentru că îl ajută să aprofundeze adevărurile cunoscute deja prin raţiune. Fără lumina credinţei, noi n-am fi putut cunoaşte taina Sfintei Treimi, Taina întrupării Domnului, învierea morţilor ş.a., iar cuvântarea de pe munte a Mântuitorului, cu cele nouă fericiri constituie o îmbinare minunată a moralei creștine! În altă ordine de idei, credinţa e un izvor nesecat de forţă pentru viaţa noastră, dându-ne convingeri clare şi profunde asupra vieţii noastre pe acest pământ şi asupra rostului ei, convingeri care întăresc nespus de mult voinţa noastră în năzuinţa spre mai bine. Numai credinţa creştină explică pe deplin rostul nostru în această lume, fiindcă ea ne dă un ideal vrednic de orice sacrificiu. Învăţându-ne că am fost zidiţi de Dumnezeu pentru a-L cunoaşte, pentru a iubi şi a sluji aici, pe pământ, pentru a-L cunoaşte pe deplin, a-L iubi şi a-L sluji apoi în veşnicie, în viaţa de dincolo, arătându-ne mereu ceea ce Dumnezeu a făcut şi nu încetează de a face pentru noi, credinţa ne învaţă că suntem vremelnic viețuitori aici, pe pământ, pentru ca prin îndeplinirea tuturor îndatoririlor noastre să ajungem la fericirea vieţii de dincolo. De aceea, credința noastră să fie mai puternică! Oare, pentru câți dintre noi, nu se potriveşte mustrarea pe care Mântuitorul o face apostolilor: «Pentru ce vă temeţi, puţin credincioşilor?» (Matei VIII, 26). Când credinţa se bazează pe cuvântul Lui Dumnezeu, care nu poate fi decât Adevărul, să-I mărturisim și noi Lui Hristos Domnul: «Doamne, numai Tu ai putut face atâtea minuni, pe care se reazimă ceea ce cred eu».
Prin urmare, când cred în Cuvântul Lui Dumnezeu Cel întărit de atâtea minuni, când cred ceea ce au crezut patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii şi atâtea milioane şi milioane de suflete, pot fi absolut sigur că nu greşesc. Iar dacă simt că trăiesc în Crezul Bisericii dreptmăritoare, bine fac, fiindcă Ea a primit putere şi poruncă de la Mântuitorul, de a-i învăţa pe oameni legea Lui, cu puterea, cu autoritatea şi cu negreşelnicia Lui. În toată perfecțiunea ei, Credinţa trebuie să fie întreagă, adică să cred tot ceea ce Dumnezeu îmi porunceşte să cred prin Sfânta Biserică, mai ales dacă voi porni de la premisa că învăţătura creştină e un tot unitar, pe care trebuie să-l primesc aşa cum mi l-a dat Dumnezeu prin Hristos şi prin Biserica Sa. Pentru împlinirea Rugăciunii Arhiereşti a Mântuitorului Hristos, din Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, «ca toţi să fie una»(In.17,21), aceasta presupune din partea noastră, a oamenilor care ne socotim religioşi sau mai puțin religioși, să-L urmăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu multă înţelepciune, cu credinţă şi în rugăciune, să ducem o viaţă de asceză şi de sfinţenie, pentru că numai în acest fel, poate să fie cunoscut Dumnezeu!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here