Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne revelează temeiul unei credinţe prin iubire

318

gogPericopa Evanghelică din Duminica Floriilor ne prilejuieşte momentul intrării Mântuitorului în Ierusalim, prin care se împlinea una din proorocirile mesianice ale Vechiului Testament, şi anume cea a proorocului Zaharia, făcută cu 500 de ani înainte de naşterea Domnului, prin care spunea : “Bucură-te foarte, fiica Sionului, căci iată împăratul tău vine la tine drept şi biruitor: smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”, în condiţiile în care El biruise moartea, când a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi mai ales pe Lazăr care fusese mort de patru zile.

Iisus biruise iadul şi pe demonii pe care-i izgonise din oameni atunci când îi tămăduise, luminând sufletele şi vindecând bolnavii, pretutindeni făcând numai bine!

În Duminica Floriilor aflăm răspuns la întrebarea fiecăruia dintre noi

Trăim clipa în care Hristos intră smerit în Ierusalimul inimii noastre, fiindcă El vrea să rămână acolo să-şi afle locaş şi odihnă pentru ca inima noastră pururea să aibă bucurie, împlinire şi fericire! Dar, din păcate, acelaşi Ierusalim al inimii noastre îl alungă şi-L împinge spre Golgota, Îl ucide vărsând nu sânge de prooroc, ci sânge dumnezeiesc. Acesta este momentul când mulţimile încântate de învăţătura Sa şi mişcate de binefacerile Sale, se îngrămădeau în juru-I voind de multe ori să-L proclame împărat, dar Iisus a fugit întotdeauna de această cinste înşelătoare, pentru că alta era împărăţia pe care voia s-o întemeieze pe pământ, dăruindu-ne o viaţă în care omul să guste din cupa fericirii şi a împlinirii într-o împărăţie cu totul duhovnicească şi veşnică! Pentru că Dumnezeu ne revelează temeiul credinţei noastre creştineşti, Duminica Floriilor, prin lecturile Liturgiei Cuvântului, ne oferă tocmai răspunsul la întrebarea fundamentală pe care ne-o punem fiecare dintre noi, atunci când visăm la fericirea prin mântuire, mai ales că Iisus ne oferă şi răspunsul fundamental pentru viaţa noastră, pe care Dumnezeu însuşi îl dă la această întrebare. Numai că răspunsul nu ne este oferit deodată, ci, gradual, într-un fel de crescendo, fiind suma aspectelor particulare pe care noi credem că le trăim fiecare în parte. Desigur, primul aspect al acestui răspuns la întrebarea despre calea spre fericire, ne îndreaptă atenţia spre Hrisros, spre Patimile şi Moartea Lui, tocmai pentru a ne dovedi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, o iubire pe care noi o înţelegem doar în lumina planului lui Dumnezeu. Privind la acest plan, vedem cum Dumnezeu, în altruismul său, a ieşit din misterul vieţii sale intime, s-a orientat spre noi, ni s-a deschis şi ne-a oferit viaţa sa dumnezeiască, ba, mai mult, s-a dăruit pe sine însuşi pentru noi. Privindu-ne cu atenţie sufletul smerit în oglinda credinţei, poate că în Duminica aceasta vom desluşi că o asemenea dăruire atinge punctul culminant în gestul Dumnezeiesc al dăruirii şi sacrificării propriului Fiu pentru mântuirea noastră.

Evanghelia ne arată caracteristicile iubirii Lui Dumnezeu faţă de noi

Prezentându-ne iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, Evanghelia ne arată cât de mult ne-a iubit Dumnezeu, ne arată, cu alte cuvinte, caracteristicile iubirii Lui Dumnezeu faţă de noi, o iubire totală, pentru că în dragostea Sa faţă de noi, Dumnezeu, dăruindu-ni-L pe Fiul său, ni se dăruieşte în întregime. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este în acelaşi timp una concretă, deoarece el ni se dăruieşte pe sine. Această dragoste nu înseamnă retorică, promisiuni nerealizate, sau, cum ne mai exprimăm noi în limbaj electoral, un fel de vorbe aruncate în vânt. Am putea spune că dragostea lui Dumnezeu este perceptibilă în Mântuitorul, Acesta fiind semnul sensibil al iubirii Lui Dumnezeu faţă de noi. Cu ochiul desluşitor al credinţei, vom vedea că dragostea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, universală şi personală. În acest sens, sfântul Augustin spune că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi aşa cum îl iubeşte pe unul singur şi iubeşte pe unul singur cum îi iubeşte pe toţi. Să privim însă, cu mare atenţie, şi la drumul pe care mergem noi, la căile pe care le străbatem prin viaţa noastră. La o privire atentă, nu putem să nu observăm că avem multe calităţi, multe virtuţi, că facem lucruri bune şi suntem, în general, orientaţi spre săvârşirea binelui, dar, trebuie s-o recunoaştem că nu întotdeauna actele noastre sunt făcute din motive pure şi neamestecate. Se mai întâmplă, uneori, să fim şi interesaţi în ceea ce facem. Suntem preocupaţi parcă prea mult de noi înşine, iar, nu de puţine ori, suntem orientaţi doar spre propria persoană. Atât de mult orientaţi spre noi încât, făcându-ne proiecte în care absolutizăm importanţa persoanei proprii, proiecte în cadrul cărora în calcul nu mai intră nici Dumnezeu nici ceilalţi, celebrându-ne doar pe noi înşine, în loc să-l adorăm pe Dumnezeu. Îndreptându-ne privirea doar spre noi, întoarcem astfel spatele lui Dumnezeu, iar în sinele nostru, noi trebuie să recunoaştem că uneori calea pe care o alegem pentru a ajunge la fericire este contrară căii pe care ne-o indică Dumnezeu, pentru că, deşi ne dorim fericirea, totuşi suntem nefericiţi şi neîmpliniţi.

Intrarea Mântuitorului în Ierusalim arată Calea pe care trebuie să mergem

Evanghelia Duminicii acesteia ne mai învaţă că limbajul iubirii este şi limbajul suferinţei. Struna suferinţei înomenite arată că iubirea şi suferinţa merg mână în mână, iar dacă pretinsa iubire nu este decât o caricatură sentimentală, nu vom înţelege că suferinţa este argumentul celei mai puternice iubiri, iubirea totală care îşi găseşte argumentul în dăruirea vieţii. În Duminica Floriilor e vremea să ne întrebăm, cu ce fel de flori îl întâmpinăm pe Domnul şi care sunt faptele noastre? Ne-am învrednicit şi noi să postim după putere? Ne-am pus în minte şi-n inimă gândul de a ne mărturisi păcatele, ca nişte Apostoli bucuroşi sau vicleană Iudă, cântând “Osana” şi mai apoi “Răstigneşte-L”? De fapt, nu cumva, azi îl cinstim, iar mâine-l scuipăm şi-l batjocorim? Desigur, poate nu strigăm “Răstigneşte-L”, dar faptele ne vădesc, de multe ori, că aceasta facem, când suntem duplicitari şi avem o autosuficienţă care ne sufocă sau când ni se pare că suntem creştini, dar faptele spun altceva decât vorbele! Privind înlăuntrul neatins al revelaţiei divine, observăm că drumul spre fericire, spre împlinire, este drumul dăruirii de sine, al comuniunii, al altruismului, al deschiderii faţă de Dumnezeu şi de fraţi, al iubirii care se concretizează doar prin renunţarea la sine! Tocmai la această iubire suntem chemaţi să răspundem cu iubirea noastră, iar Calea pe care Dumnezeu ne-o indică spre fericire trebuie să fie şi calea noastră. Ziua intrării Mântuitorului în Ierusalim sugerează situaţia noastră în care, uneori, alegând o cale greşită, aceea a închiderii, a egoismului, de fapt, rătăcim, pierdem drumul spre casa Tatălui, spre fericire, spre împlinire. Biserica, punându-ne în faţă Crucea Lui Hristos, Calea iubirii totale, ne cheamă, ca şi cum am fi la răscrucea vieţii noastre, să părăsim calea greşită şi să alegem calea altruismului, a deschiderii, calea iubirii, pentru a regăsi, în acest fel, Calea pe care trebuie să mergem pentru a ajunge la împlinirea şi fericirea noastră veşnică!

Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here