În Duminica a 26-a după Rusalii se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie Pericopa Evanghelică prin care Sfântul Evanghelist Luca prezintă Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21), unde, ca și în celelalte pilde rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos în periplul vieții Sale pământești, constatăm că momentul descris de parabolă are o permanentă valabilitate pentru viaţa religios-morală a creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi face să dispară sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru! Să reținem că pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, Dumnezeu ne învață să prețuim bogăția cea adevărată, iar cuvintele acestei parabole trebuie reținute de către noi, creştinii, deoarece acumularea bogăţiilor materiale strecoară în inimile noastre egoismul care ne înstrăinează de dreptul de a fi acele făpturi minunate întru Hristos!
“Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?”
Miezul plin de substanță al Pericopei Evanghelice a Duminicii a 26-a după Rusalii, prima din Postul Crăciunului, ne arată că piatra de încercare a sufletului nostru este bogăţia cea ispititoare a lumii materiale, pentru că în toate timpurile, omul s-a frământat mereu pentru a avea cu orice preț, bunuri materiale necesare vieții. Fie nevoia trebuinţelor trupeşti, fie grija pentru traiul de mâine şi mai târziu, fie încrederea că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa, dar, pentru aceasta, bogăţia a fost şi este ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti. Din pricina ei s-au întâmplat războaie şi s-au vărsat râuri de sânge, ea ne ţine în duşmănie cu aproapele, ne poartă în judecăţi, ne produce nelinişte şi tot ea poate câştiga pentru noi cea mai grea osândă în viaţa de dincolo, nimicind toate ostenelile noastre de pe pământ. Din acest motiv, unii o incriminează, alţii o laudă, pentru că depinde chiar de felul cum o folosim și o gestionăm, cum se spune în termeni economici, însă, dezlegarea acestei întrebări şi împăcarea atâtor răspunsuri, iată, ne-o oferă Pilda bogatului căruia îi rodise ţarina mai mult decât se aştepta în socotelile lui omenești, deoarece, «îmbătat» de spectrul bogăției materiale, cugeta în sinea lui şi își zicea: “Ce să fac, n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: aceasta voi face: am să stric hambarele şi am să le fac mai mari şi am să adun acolo toate roadele şi toate bunătăţile mele; apoi am să zic sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”. Din înaltul cerului, atunci Dumnezeu i-a zis lui: “Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?”, iar Evanghelia se încheie cu învăţătura şi îndemnul spre care trebuie să ne îndreptăm în fiecare clipă atenția: “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi (adică numai pentru sine), iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte”, pentru că multe sunt greşelile mari prin care a păcătuit acest bogat zgârcit. Mai întâi, el a socotit veşnic ceea ce este trecător şi pieritor: chiar viaţa aceasta a noastră, averea care credem că ne face fericiți, petrecerile de tot felul cu toate ale ei desfătări. De fapt, bogatul din Evanghelie a zis şi a dorit să facă la fel ca alţi mulţi bogaţi necredincioşi din toate vremile, oameni din toate categoriile sociale care ziceau: “Veniţi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Ba, mai mult, să-l asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm” (Înţelep. lui Solomon 2, 6-10), pentru că întotdeauna, celui lacom și nesătul i se pare că viaţa este veşnică pe acest pământ! De aceea doreşte să adune cât mai multe avuţii. În mod paradoxal, îmbogățitul peste noapte, atât de des întâlnit în zilele noastre, crede că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele, iar dacă este bogat, i se pare că este şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus «nebune», pentru că aşa a cugetat, ca un om fără minte, care în mod egoist şi-a însuşit şi a păstrat numai pentru el hambarele cu bunătăţile pământului, pentru desfătare întru mulţi ani, așa credea el!
“Aşa este cel ce-şi strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte”
Pericopa Evanghelică ne mai învață că viaţa pământească îşi are trebuinţele ei fireşti (hrană, îmbrăcăminte, casă etc.) fără de care ea nu poate exista, iar în acest sens, poate e firesc să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii. Mântuitorul Hristos nu este nicidecum împotriva bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc şi sfinţesc omul, dar, pentru a pregusta fericirea, se cere să avem rânduială în cugetul nostru, iar bogatul din Evanghelie este numit nebun, nu pentru că avea avere, ci pentru că idolatriza averea şi se închina ei! Păcatul lăcomiei îl orbise cu desăvârşire, de aceea în faţa morţii era mai sărac decât toţi săracii din lume, nefericit și demn de compătimit pentru cele ce îl aşteaptă, fiind sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de iubire de oameni, sărac de nădejde veşnică. Pe drept cuvânt, spune Mântuitorul în încheierea parabolei: “Aşa este cel ce-şi strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte”, deoarece a fi fericit în viaţă şi în faţa morţii, e necesară o singură comoară, pe care “rugina n-o strică şi moliile n-o mănâncă”, bogăția sufletească, avuția spirituală, credința în Dumnezeu! De aceea, poate că merită să ne întrebăm, suntem bogaţi sau săraci sufleteşte? Dacă răspunsul va fi dezamăgitor, să adâncim această pildă şi să căutăm să înţelegem cu atenție ceea ce ne dezvăluie priveliştea lumii în care trăim, ca să ne străduim a ne îmbogăţi în virtute! De multe ori, Înaltpreasfințitul Părinte dr. Irineu, în cuvântul de învățătură pe care îl rostește cu elocință, ne spune că medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru, împodobirea cugetelor şi a inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijlocirea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteriorizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării personalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Iisus Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flămânzi.
«Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele»
În concluzie, Evanghelia celei dintâi Duminici din Postul care ne pregătește pentru Nașterea Domnului se dovedește și Evanghelia vremurilor şi a oamenilor de azi, pentru că şi azi, cei mai mulţi oameni, ca bogatul cel nebun din Evanghelie, îşi îmbie sufletul cu chefuri, cu mâncăruri şi băuturi, cum auzim: “Bea, mănâncă şi te veseleşte!“, iar aceste vorbe sunt parcă desprinse din limbajul cotidian al oamenilor din societate, unde abundă beţiile, chefurile, desfătările şi petrecerile cele multe care ne arată că oamenii de azi au uitat că au şi un suflet care «însetează şi suspină după Dumnezeu» (Ps. 62), după hrana sufletească, iar «Dumnezeul celor mai mulţi bogaţi şi îmbogăţiţi din zilele noastre este pântecele» , precum zice Sf. Apostol Pavel. Dar, să nu exagerăm, să nu credem cumva că Evanghelia îl mustră pe cel bogat pentru că îşi strânsese avere. Averea şi strângerea ei nu este un păcat. Dimpotrivă, e un păcat lenea şi neîngrijirea de ce trebuie pentru casă şi pentru familie. Greşeala constă în faptul că averea, dacă nu băgăm de seamă, trezește în noi multe feluri de suferințe sufleteşti, deoarece pe unii averea îi face zgârciţi, încât le pare rău şi de pâinea ce-o mănâncă şi mor strângându-şi bani cu mâinile încleştate, pe alţii averea şi banii îi aruncă în lene, în desfătări şi în păcate. Bogatul din Evanghelie suferea de acest păcat amarnic, fiindcă-și îmbia sufletul cu mâncare şi cu băutură, dar “sufletul lui înseta şi suspina după Dumnezeu“, iar în mintea lui bolnavă de lăcomie, credea că odată cu înmulţirea averii sale i se vor înmulţi şi zilele şi anii vieţii! Și azi, sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. În mod surprinzător, omul egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească, iar egoismul se dovedește incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne îndeamnă Însuşi Mântuitorul Hristos, Cel Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.
Profesor, Vasile GOGONEA
