În Duminica a 20-a după Rusalii, Ap. Galateni 1, 11-19; Ev.Luca 7, 11-16 («Învierea fiului văduvei din Nain»), vom desluşi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie o învăţătură Evanghelică despre modul strălucit în care Dumnezeu ne învaţă «lecţia» pilduitoare despre moarte şi nemurire, fiindcă mulţi oameni cunoscuţi din istorie s-au intitulat «salvatori» ai omenirii, fără ca vreunul dintre aceştia să spună că va scăpa lumea de moarte, doar Unul singur, Acela fiind Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel cu Care nimeni nu se poate asemăna, dovedindu-se nu doar Omul Nou, dar, şi Creatorul şi ziditorul Lumii Noi, Cel Care a zămislit arătură adâncă în câmpia celor vii şi în câmpia celor morţi, iar în amândouă a semănat sămânţa vieţii, cu precizarea că morţii sunt pentru Mântuitorul Hristos, ca şi cei vii, iar viii, ca şi cei morţi, moartea neconstituind un obstacol pentru Împărăţia Sa, în acest fel, dându-ne învăţătura «lecţiei» că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii, mai înainte de moartea trupească, pentru că moartea trupului nu aduce cu sine şi moartea sufletului, cea care este cauzată de către păcatul de moarte săvârşit, fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei, fără ca între moartea trupului şi cea a sufletului să fie vreo legătură, iar în felul acesta, Domnul nostru Iisus Hristos a depăşit cu puterea Sa timpul fizic, aşa cum străbate fulgerul norii, pentru că Cel Înviat din morţi, a văzut stându-I înainte sufletele celor care au murit demult, dar şi sufletele celor care se vor naşte, ca un semn al biruinţei asupra morţii, prin înviere.
«Şi a zis Domnul: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui»
În Duminica a 20-a după Rusalii, ni se spune la Sfânta Evanghelie că «Mântuitorul Iisus Hristos a mers la o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime, iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său» (Luca 7, 11-16). Aşadar, murise fiul unei văduve, dar, nu ni se spune vârsta lui, nici numele. Era, probabil un adolescent, aşa cum nu ni se dă nici numele văduvei, dar ni se spune că era din această localitate, Nain, pentru ca totuşi întâmplarea să aibă o bază istorică, iar noi să ştim, când şi unde s-a petrecut. O mare mulţime, deci, conducea acest convoi mortuar şi întâlnindu-se cele două grupuri, s-au oprit unul în faţa altuia, poate ca să-şi facă loc. Aceia care veneau cu Iisus, vor fi dorit să vadă, ce va face Domnul în această împrejurare, iar primul apect care I-a atras atenţia Mântuitorului era faptul că femeia plângea, ca un semn asupra unei dureri, asupra unei suferinţe, asupra unei mari nemulţumiri. În esenţa sa, plânsul e o descumpănire a sufletului omenesc, adică, o ieşire din echilibru, e chiar mărturia că ne aflăm în faţa unui dezechilibru în viaţa noastră cea de toate zilele, ceva care ne scoate din firesc şi ne provoacă nemulţumirea şi împotrivirea. Plânsul este întotdeauna o reacţie de neputinţă în faţa a ceva care poate veni şi din pricina unei dureri fizice, când n-o mai putem răbda, când nu-i mai putem face faţă, dar, poate veni şi din pricina unei dureri sufleteşti, aşa cum era plânsul acestei femei care îşi conducea fiul spre mormânt. Această mamă îndurerată era dezechilibrată de eveniment, fiindcă nu-l aştepta, fiindcă era şi prea devreme, fiindcă nu era în firescul lucrurilor, căci tânărul murise înainte de a-şi parcurge drumul pământesc până la capăt. Plânsul mamei îndurerate era expresia unei inimi zdrobite, argumentul neputinţei de a face ceva pentru a îndrepta lucrurile, al neputinţei de a înţelege ceea ce se petrece cu ea şi cu fiul ei. De multe ori, plânsul demonstrează că nu găsim sens faptelor, şi suntem în căutarea unui sens, dar, nu mai avem alt argument pentru lămurirea noastră decât argumentul lacrimilor, care e dincolo de argumentele minţii. Plânsul este în acelaşi timp şi o rugăciune în căutare de sens, de mângâiere, o lămurire despre ceea ce se întâmplă împotriva ordinii fireşti. Cu siguranţă, plânsul cel mai dureros este acela pe care ni-l stârneşte tuturor moartea unuia din cei dragi ai noştri, acesta fiind plânsul în expresia sa ultimă, mai ales că durerea cea mai mare a sufletului omenesc este aceea de a se despărţi pentru totdeauna de cineva drag. Tocmai un asemenea plâns îndurerat I-a atras atenţia Mântuitorului, Care S-a oprit în faţa convoiului şi S-a apropiat de femeie, lângă sicriu, pentru că dintre toţi, ea plângea cel mai tare, chiar dacă vor fi plâns şi alţii împreună cu ea, dar altfel e când îţi plângi durerea ta, şi altceva e când plângi durerea altcuiva. Sf. Evanghelist Luca relatează că Mântuitorul, cuprins de milă, S-a apropiat de ea şi i-a zis: “Nu mai plânge”! Fără îndoială că Mântuitorul a înţeles starea femeii, o femeie cumsecade, o văduvă cuminte, pentru că parabola se 
numeşte «fiul văduvei din Nain» şi o mare mulţime o însoţea în durerea ei.
«Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: “Nu plânge”!»
Această însoţire de către o mare mulţime, pe care o remarcă evanghelistul, este tocmai dovada că femeia se bucura de stimă şi de consideraţie printre consătenii săi, nu era o femeie rea, nu era una dintre acelea care strică uneori casele oamenilor, iar, aceasta se vede că era o văduvă respectată. Iată că, după ce rămăsese singură, murindu-i soţul, acum rămânea încă o dată singură şi rămânea singură definitiv, pentru că îi murea şi singurul fiu pe care îl avea, deci, nu putea să nu atragă şi compătimirea Mântuitorului Iisus Hristos. Ca un iubitor de oameni, aşa lucrează Iisus Hristos în viaţa noastră, pentru că dintr-o situaţie fără ieşire, poate să ne aducă la libertate, ne poate aduce învierea. Dacă trecem prin vreo încercare şi ne-am pierdut, omeneşte, orice urmă de speranţă, să nu deznădăjduim, deoarece pentru Mântuitorul Hristos, nu există probleme de nerezolvat, iar în clipa în care mulţimea mergea să-l îngroape pe fiul văduvei, a apărut Domnul, deşi, nimeni nu se aştepta. Evident, pe cât de dureroasă este prima perspectivă, moartea, pe atât de îmbucurătoare este cea de-a doua: învierea din morţi. Dacă privim lucrurile doar din perspectiva morţii, atunci îngroparea tânărului, fără prezenţa lui Hristos, fără învierea pe care El o aduce mortului, este cu adevărat deprimantă, dezamăgitoare, fără speranţă, o clipă jalnică, dar, dacă unim această perspectivă cu cea a învierii, atunci, toată această întunecime şi deznădejde se spulberă şi în locul ei apare bucuria, nădejdea, lumina. Să nu vedem niciodată, deci, încercarea noastră fără de Hristos, ci, să o vedem unită cu Iisus Hristos, iar cu nădejde, alături de încercarea noastră să punem şi nădejdea în Hristos. Alături de crucea noastră să punem şi învierea ce va înflori din crucea noastră, deoarece, fără cruce nu există înviere! Cu Învierea Lui, Mântuitorul Hristos învinge moartea, iar crucea Sa capătă sens, de aceea, Crucea Sa nu este înţeleasă fără Înviere. Prin cel mai întunecat eveniment al vieţii sale, moartea, omul accede la cel mai desfătător eveniment: către Împărăţia Cerului, datorită Crucii şi Învierii Domnului, ca într-o «lecţie» pilduitoare despre moarte şi nemurire, ca un semn al biruinţei asupra morţii, prin înviere.
«Prin rugăciunile Prea Curatei Maici a Lui Dumnezeu, se ţine lumea aceasta până astăzi»
Să amintim că la Sărbătoarea «Acoperământul Maicii Domnului», din 1 octombrie 2018, de la Mănăstirea «Sfânta Treime» Strâmba-Jiu, cu binecuvântarea ÎPS Părinte dr. Irineu, Mitropolitul Olteniei, sfântul aşezământ monahal a fost onorat de osteneala slujitoare a 9 preoţi de parohie şi a 3 călugări: a Preacuviosului Părinte Irineu, Protosinghel, de la Mănăstirea «Sfânta Treime» Strâmba-Jiu, a Preacuviosului Părinte Dorotei, de la Mănăstirea «Sf. Ierarh Nicolae», Protopopiatul Dej, Episcopia Clujului şi a Preacuviosului Părinte Fanurie, de la Mănăstirea «Icoana», com. Crasna, împreună cu: Maica Stareţă, Marina Gligor, Stavrofora, gazda sărbătorii, Maica Stareţă Pahomia Pascu, Stavrofora, de la Mănăstirea «Dealu Mare», Maica Stareţă Teodora Ilie, Stavrofora, de la Mănăstirea «Icoana» şi Maica Stareţă Hristofora Drăghici, Stavrofora, de la Mănăstirea «Cămărăşeasca», Tg. Cărbuneşti. În cuvântul de învăţătură rostit cu acest prilej, Preacuviosului Părinte Protosinghel Irineu, de la Mănăstirea «Sfânta Treime», s-a referit pe larg la semnificaţia sărbătorii, spunând că după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească, decât Maica Domnului, pentru că aşa cum ne învaţă Biserica Lui Hristos şi toţi dumnezeieştii învăţători ai Bisericii, Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, pentru ca ea să fie «mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii» (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti, cu slava, cu puterea şi cu darul, ca să ştim că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a Lui Dumnezeu, se ţine lumea aceasta până astăzi, a subliniat Preacuvioşia sa.
Profesor, Vasile GOGONEA
P.S. În Duminica a 20-a după Rusalii (Ap. Galateni 1, 11-19; Ev.Luca 7, 11-16), din data de 7 octombrie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi slujba de resfinţire a Bisericii cu Hramul «Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil» din Parohia Racoviţa, com. Polovragi, Protoieria Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.
