Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne îndeamnă să aflăm în suflet calea pocăinței

339

Pericopa Evanghelică a Duminicii a 5-a din Postul Mare, parcă ne îndreaptă ochiul minții și privirea sufletului către cea care a fost Cuvioasa Maria Egipteanca, femeia desfrânată care din abisurile cele mai adânci ale păcatului şi ale desfrâului a ajuns pe culmile sfinţeniei, mai ales că îndreparea ei spre credința cea adevărată s-a făcut într-o clipă, când, simțind că o forţă nevăzută o împiedică să intre în biserică, şi-a dat seama că este oprită din cauza păcatelor făptuite.

Ea a promis Maicii Domnului că dacă o lasă să intre, îşi va schimba viaţa, dovedind până la urmă că s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă i-a luat 17 ani de luptă cu gândurile şi aducerile aminte de păcatele făcute, care îşi cereau drepturile, mai ales că după întoarcerea sa la Dumnezeu, cea care întruchipase pe femeia păcătoasă, pentru a păși pe calea pocăinței, a petrecut 47 de ani în pustie.

«Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând crucea ai urmat lui Hristos»
Cuvioasa Maria Egipteanca ne arată ce înseamnă şi cum se face pocăinţa, iar în acelaşi timp, credem că este și o nădejde pentru noi, cei întru multe păcătoși, pentru că oricât de păcătos ar fi un om, există şanse pentru ca el să se sfințească, iar Dumnezeu îl aşteaptă să se întoarcă de la drumul pierzării. Viața minunată întru pilde și smerenie a Sfintei Maria Egipteanca nu seamănă cu vieţile oamenilor obişnuiţi, mai ales că în ea uimesc mai ales două lucruri: în primul rând, Harul Lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari, iar al doilea aspect care surprinde, îl constituie repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii Cuvioasei Maria, de la viaţa sa păcătoasă de dinainte, la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Să amintim că Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (pomenită la 1 aprilie) arată cât de minunat poate lucra Harul Lui Dumnezeu în omul care se pocăieşte. Pomenirea ei se face în Duminica a V-a din Marele Post începând cu secolul al XI-lea, iar cultul ei este atestat deja înainte de publicarea Vieţii ei, scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Să înțelegem că atât de mult schimbă Harul Lui Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăieşte profund, încât îl poate ridica spre lumina Împărăţiei Cerurilor pe care o pregustă sfinţii încă din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieţii de pocăinţă şi sfinţenie a Sfintei Maria Egipteanca este o întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii, pentru toţi oamenii care doresc să se mântuiască, să-şi sfinţească viaţa, oricât de păcătoşi ar fi ei. Poate că nu întâmplător, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, urmare a convertirii ei duhovniceşti prin pocăinţă, este numită înger în trup, deoarece şi-a răstignit patimile trupeşti şi a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului, sfinţindu-şi sufletul şi trupul cu ajutorul dumnezeiescului har! Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: “Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi” (Ioil 2, 12-13), iar sfânta şi-a «sfâşiat inima» şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu.

Sfânta Maria Egipteanca este un exemplu de pocăință creștină
viata_spirituala1De fapt, ea nu a împlinit decât ceea ce ne spune Sfântul Prooroc Iezechiel: “Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-aţi pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele Lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea, nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru Sfânt Numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, cu toată inima la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedem, așadar, ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei 47 de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, un exemplu pilduitor despre modul în care omul supus păcatului trebuie să o rupă cu viaţa decăzută, că trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Sfânta Maria Egipteanca este, prin excelență, un exemplu de pocăință creștină, căci a părăsit viața desfrânată pe care o ducea, trăind în deșert o viață de asceză extremă și de rugăciune, pentru dragostea lui Hristos. Postul Mare este un timp al pocăinței și, în ultima etapă a ostenelilor postului, sfânta ne este prezentată ca exemplu, pentru ca noi să perseverăm.

Deoarece ea a fost întâlnită de Sfântul Zosima în timpul Postului Mare
Sfânta Maria Egipteanca este comemorată în timpul Postului Mare, pentru câteva motive. În primul rând, ea este, prin excelență, un exemplu de pocăință creștină, căci a părăsit viața desfrânată pe care o ducea, trăind în deșert o viață de asceză extremă și de rugăciune, pentru dragostea Lui Hristos. Postul Mare este, de asemenea, un timp de pocăință și, în ultima etapă a ostenelilor postului, ea este prezentată ca exemplu, pentru ca noi să perseverăm. În al doilea rând, deoarece ea a fost întâlnită de Sfântul Zosima în timpul Postului Mare, primind ultima împărtășanie în Joia Mare, murind în aceeași zi, Biserica a găsit de cuviință să fixeze o zi de sărbătorire special, pentru cea mai mare păcătoasă care a ajuns la pocăință. În cele din urmă, ni se spune că din ziua când Sfânta Maria a intrat în pustiul Iordanului, până a fost întâlnită de către Sfântul Zosima, au trecut 47 de ani. Numărul 47 este important pentru Postul Mare, deoarece noi suntem încurajați să imităm viața Sfintei în această perioadă de post, care durează 40 de zile, pentru perioada Postului Mare și încă 7 zile, în timpul Săptămânii Patimilor. Este ca și cum Sfinții părinți ne-ar încuraja, întrebându-ne: Dacă Sfânta Maria a dus o asemenea viață timp de 47 de ani, nu am putea și noi să facem la fel, timp de numai 47 de zile, pentru a întâmpina Învierea Domnului cum se cuvine? Poate că fiecare dintre noi cunoaştem atâtea pilde ale iertării și ale pocăinței, dar o asemenea pocăinţă spunem că este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar, ce să spunem despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi “foarte mari” păcătoşi, care spunem că am trăit sau nu am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare, trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: “Dar eu, ce mari păcate am? Iacă, acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”. Dar, oare, pentru a pune început pocăinţei sufletului, trebuie să facem păcate drăceşti? Aceste păcate omeneşti, nu înseamnă nimic? Mântuitorul Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: “Şi ce-i cu asta? Ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu! Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător! El ne iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare. În Evanghelia Duminicii a 5-a din Postul Mare, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă.

“Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul”
Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântul prorocului Ieremia: “Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit”(Plângerile 3, 40-42). Sfinții pe care îi dorim ca modele, căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească, aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: “Întristaţi-vă şi jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare” (Iac. 4, 9). O asemenea poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor, au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: “Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează”(2 Cor. 7, 10-11). Dar, oameni buni, ce înseamnă întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare. Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti care ne ademeneasc la tot pasul! Să veghem cu atenție ca întristarea să însemne aşezarea de totdeauna a inimii creştinului, pentru că ea trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare! Dacă omul va fi cuprins de o singură năzuinţă, cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie, acel om va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: «Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei»(Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei, locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor. Iată, așadar, calea arătată oamenilor obişnuiţi, a creştinilor de rând, a oamenilor drepți! Dar, oare, sunt mulţi dintre noi cei care merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum! Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta, însă, nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama neclar sunt mult mai multe decât păcatele «grele», iar totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră și nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească. Deci, să ne temem de ceea ce făptuim sub întunericul păcatului, să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea, iar dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure, când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al Cuvioasei Măria Egipteanca, cea care ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă, iar prin sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here