Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne face răspunzători la culesul viei roditoare

283

De la prima cântare a Pericopei Evanghelice a Duminicii a XIII-a după Rusalii, în care desluşim Pilda lucrătorilor celor răi, Matei 21,33-34, rostită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după intrarea Sa în Ierusalim, ca o minune ni se dezvăluie marea simfonie a înţelepciunii creştine care îşi înalţă acordurile divine şi le împleteşte cu moralitatea răspunderilor şi a răspunsurilor noastre pe tabla de valori a vieţii pe acest pământ, pe linia melodică a uverturii la glasurile care întregesc necuprinderile vieţii celei veşnice.

În acest fel, vom afla că Dumnezeu ne face răspunzători la culesul viei roditoare, mai ales că pentru mulţi dintre noi pare a fi în mare măsură ca o parabolă istorico-profetică! Poate pentru unii pare a fi istorică, pentru că Îl situează pe Iisus în istoria mântuirii, pe linia promisiunii Lui Dumnezeu, iar pentru alţii profetică, pentru că anticipează ceea ce va urma să se petreacă în scurtă vreme cu Mântuitorul pe pământ.

El avertiza pe farisei că e “piatra cea din capul unghiului” şi Fiul Stăpânului
În acordurile glasului îngerilor, Evanghelia ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al implicării noastre la o lucrare sfântă a lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care suntem de fiecare dată chemaţi. Desigur, nu ne putem aştepta ca toţi cei care L-au ascultat pe Mântuitor la vremea respectivă să fi înţeles pe deplin substratul parabolei, dar, fără îndoială că mulţi dintre aceştia au surprins ceva din tâlcul povestirii, fiindcă I-au dat un răspuns bun Lui Iisus cu privire la consecinţe, deoarece niciunul dintre ei nu intuia că, de fapt, Iisus îi adusese în situaţia de a-şi pronunţa singuri sentinţa faţă de modul cum se purtau şi cum aveau să se poarte până la urmă cu El. Mântuitorul avea în vedere faptul că era vorba de o profeţie despre Sine, prin care le descoperea destinul care Îi era rezervat Lui Însuşi, pentru că e foarte important să reţinem că Mântuitorul prefigura aceste lucruri înainte de proces, înainte de răstignire, iar, de fapt, El îşi profeţea răstignirea şi moartea pe pământ. În aceeaşi manieră profetică, El îi avertiza pe farisei că fiind “piatra cea din capul unghiului” şi Fiul Stăpânului, făptuitorii fărădelegii vor trage mai târziu consecinţele faptelor lor. Metaforic vorbind, Evanghelia Duminicii a XIII-lea după Rusalii ţinteşte un obiectiv duhovnicesc de mare amplitudine, în sensul că “Stăpânul viei este Însuşi Dumnezeu, iar lucrătorii viei suntem noi, toţi cei care uităm că mai presus de noi – muritorii de rând – este Dumnezeu” şi Împărăţia Cerurilor care ne ocroteşte cu Duhul Sfintei Treimi. În aceeaşi manieră, desluşim că “Teascul este Altarul, iar Via este Biserica lui Hristos, Cel care S-a jertfit pentru noi, din dragoste de oameni, pentru ca şi noi să pregustăm, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său, din veşnicie”!

“Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da lucrătorilor care vor da roade”
În esenţa sa, Pericopa Evanghelică delimitează tranşant două lumi total diferite, dar şi două atitudini diametral opuse, una fiind a celor “prea lipiţi de interesele materiale, imediate” şi care urmăresc posesia bogăţiei deşarte cu orice preţ, iar alta fiind a celor iubitori de Dumnezeu şi de semenii lor, pentru că atunci când interesele meschine depăşesc dragostea de Dumnezeu şi de semenii noştri, în mod implacabil apar şi nedreptăţile, se insinuează ura, se manifestă cu hidoşenia cea păcătoasă fărădelegea! În mod fireasc, apare întrebarea: care este răsplata lucrătorilor celor răi? Ca o replică pe măsura contextului, răspunsul vine de la Domnul: “Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roade la timpul lor…” şi care se dovedesc a fi credincioşi, harnici, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu! De bună seamă că Via din parabolă, cea înţeleasă a fi prin excelenţă duhovnicească şi fără de asemănare mai cinstită decât via simbolică şi vremelnică a lui Israel, este Biserica lui Hristos, iar săditorul şi Domnul ei este Însuşi Hristos, mlădiţele şi viţele acesteia fiind toţi credincioşii care se închină Lui Dumnezeu. În aceeaşi ordine de idei, lucrătorii sunt păstorii şi dascălii duhovniceşti care propovăduiesc mulţimilor credinţa, turnul simbolizând sfintele noastre biserici ortodoxe, iar teascul este Sfânta Masă deasupra căreia se săvârşeşte măreaţa Taină a Dumnezeieştii Euharistii. Vedem că apoi se aduce Jertfa cea fără de sânge, Mielul lui Dumnezeu, Trupul şi Sângele Domnului care se dă spre mâncare credincioşilor “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, dar să nu trecem prea uşor peste faptul că Domnul Iisus, prin intermediul întrebării pe care o pune la sfârşitul parabolei, nu face altceva decât să accentueze un mare adevăr care este evident în istorie, fiindcă “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunat întru ochii noştri” (Matei 21:42). În realitate, Hristos îi mustră aspru pe evrei, întrebându-i: “Nu aţi citit Scripturile care spun: Piatra, pe care au nesocotit-o zidarii, a ajuns să fie piatra cea din capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”?

Hristos Domnul “a ieşit biruind şi ca să biruiască” toate vitregiile vremii
Învăţătura pildei ne demonstrează că acest cuvânt al Domnului nostru înomenit nu este valabil doar pentru iudeii de atunci, dar şi pentru toţi oamenii de ieri, de azi şi de mâine, pentru antihriştii oricărei epoci până la sfârşitul veacurilor. Biserica dreptmăritoare va fi întotdeauna prigonită, dar de fiecare dată ea va avea puterea de a învinge, deoarece Lumina şi piatra cea din capul unghiului nu sunt nimic altceva decât însuşi Dumnezeul-Om Iisus Hristos! Să fabuleze trâmbiţaşii ateismului şi ai antiteismului vrute şi nevrute, să se dezlănţuie toţi antihriştii moderni şi postmoderni în fel şi chip, devine tot mai evident că Hristos Domnul “a ieşit biruind şi ca să biruiască” toate vitregiile vremii! Iar dacă vreodată creştinii au slăbiciuni şi răutăţi care se asociază viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le îngrijească, având nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă. Iar, pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie, să nu uităm că mlădiţe firave se dovedesc a fi toate sufletele celor care fac parte din comunitate, mlădiţe care au nevoie de îngrijire, iar la fel cum ştim că plantele din natură au nevoie să fie săpate, copilite, stropite, că e nevoie de tratamente împotriva dăunătorilor, de apărare în faţa “poftelor” care vin din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă şi atentă supraveghere. Viticultorul cel bun se află întotdeauna în via lui, o curăţă de ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, o va stropi, iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. La fel se întâmplă şi cu slujitorul altarului, care nu pleacă niciodată din via lui! Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită în casa celor îndureraţi, o învăţătură de minte şi de suflet, o mustrare cu blândeţe, o luptă împotriva ereticilor care vin să sară gardul şi să prade via sunt fapte care ne fac răspunzători înaintea credincioşilor! O, Doamne, Via Ta este Biserica dreptmăritoare şi ne rugăm cu smerenie să ne trimiţi în această vie lucrători buni, preoţi şi episcopi destoinici, pentru ca episcopia şi fiecare parohie să devină o vie aleasă!
Profesor, Vasile GOGONEA
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here