Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne convinge că Ortodoxia mântuiește lumea

413

În Duminica întâi din Postul Paştilor (a Ortodoxiei, Sf. Ev. Ioan 1, 43-51), cuvintele pe care le vom asculta la Sfânta Evanghelie au darul de a ne convinge că Ortodoxia este singura manifestare spirituală a realității omului, expresia manifestă a credinței sale firești şi profunde, viețuirea creștină autentică ce mântuiește lumea.

Ortodoxia este garantul respectării a ceea ce a fost şi este firesc şi normal de la început
La sfârşitul primei săptămâni a Postului Mare, în Duminica Ortodoxiei sau a dreptei credinţe, Biserica noastră dreptmăritoare face amintirea acelei zile în care, cu aproape 1.200 de ani în urmă, Ortodoxia a biruit credinţa cea rătăcită a celor care erau împotriva cinstirii Sfintelor Icoane, care ziceau că ar fi o închinare la idoli, o închinare păgânească şi că icoanele, din această pricină, trebuie scoase din bisericile creştine. În zadar le spuneau creştinii ortodocşi acestor eretici, că prin cinstire sfintele icoane, nu cinstesc nici lemnul, nici culoarea, ci, pe sfântul care este în icoană. De altfel, începând cu anul 725, în timpul împăratului bizantin Leon Isaurul, lupta a ţinut peste o sută de ani, până în zilele împărătesei bizantine Teodora şi ale fiului ei, Mihail al III-lea, mai precis, în anul 842. În zilele lor s-a introdus din nou cinstirea Sfintelor Icoane, iar în sinodul ţinut la Constantinopol, tot în acel an, sub patriarhul Metodie, s-a hotărât pentru totdeauna, ca amintirea acestei biruinţe a dreptei credinţe împotriva celei rătăcite, să fie serbată în fiecare an, în Duminica întâi a marelui Post. Iată de ce, sfânta noastră Biserică serbează de aproape 1.200 de ani, neîntrerupt, amintirea acestei biruinţe în Duminica Ortodoxiei. Acest lucru ne arată ce însemnătate au sfintele icoane pentru viaţa noastră religioasă, pentru viaţa noastră de creştini. Mai ales că înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească lăcaşurile sfinte cu icoane luate din Sfânta Scriptură şi din viaţa Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în culori, chiar şi înainte de a fi înălţate bisericile creştine, încă de pe vremea când Sfinţii Apostoli petreceau pe pământ, Dumnezeu Însuşi a preamărit o icoană, care este cea mai simplă şi mai nemeşteşugită din câte ne putem noi închipui. În esenţă, Ortodoxia, care etimologic înseamnă «dreapta credinţă», mai presupune şi vieţuire creştină care mântuieşte lumea, o credinţă autentică, normală. Această afirmaţie nu trebuie percepută unilateral, în sensul că acei de confesiune catolică, protestantă etc. ar fi «anormali», deci, excluşi de la mântuire. Nu este corect ca trăitorul în sânul Ortodoxiei să repete greşeala iudeilor rigorişti, care pe vremea propovăduirii Mântuitorului, priveau cu dispreţ pe samarineni, canaanei, gadareni etc., sau, în general, pe alte popoare decât «cel ales», întrucât nimeni nu trebuie să pună limite iubirii atotcuprinzătoare a Lui Dumnezeu, «care voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Tim. 2, 4). Spunem că Ortodoxia este credinţa normală, în sensul că propovăduieşte învăţătura curată, primită de la Mântuitorul Iisus Hristos, păstrată în Biserica întemeiată de El, transmisă prin Sfinţii Apostoli şi ucenicii Lui, exprimată şi tezaurizată de Sfinţii Părinţi ai celor şapte sinoade ecumenice. Ortodoxia este garantul respectării a ceea ce a fost şi este firesc şi normal de la început!

Reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane
Ca urmare a biruinţei generale a dreptei credinţe asupra puzderiei de erezii şi secte, Duminica Ortodoxiei marchează un eveniment concret din istoria Bisericii Universale: reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului Sfintelor Icoane, prin hotărârea sinodală din 11 martie 843. Desigur, până la această dată, istoria a consemnat mai bine de un secol de frământări, dreptcredincioşii având de înfruntat prigoniri crunte din partea celor care considerau sfintele icoane idoli, chipuri cioplite, neînţelegând că închinarea nu se face materiei sau culorilor etc., ci, se aduce cinstirea cuvenită persoanelor sfinte duminicaortodoxiei[1]reprezentate pe ele. Iar temeiul fundamental al cinstirii icoanelor este însăşi întruparea Mântuitorului («Iar Cuvântul Trup S-a făcut», Ioan I, 14): Fiul Lui Dumnezeu luând chip omenesc, fiind, în acest fel, văzut de oameni, deci, poate fi reprezentat în imagini. De asemenea, toate persoanele sfinte sunt recunoscute ca atare. De fapt, subliniem un lucru care n-a fost înţeles de către cei obişnuiţi a tâlcui Scriptura după literă şi nu după duh, neştiind că «litera ucide, iar duhul face viu» (II Cor, III, 6). Prigonirile veneau, uneori, chiar din partea unor cârmuitori, cum s-a întâmplat în cazul împăratului Leon al III-lea Isaurul şi al fiului său, Constantin Copronim, în secolul al VIII-lea, dar, faţă de rătăcirea lor a luat atitudine, între alţii, Sfântul Ioan Damaschin († 750), prin cuvântul rostit şi scris. Apărători şi ocrotitori ai sfintelor icoane au fost mai apoi împărăteasa Irina şi patriarhul Tarasie, care au convocat cel de-al VII-lea sinod ecumenic (787), unde s-a hotărât: «Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s-au alcătuit împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi date la o parte, alături de celelalte cărţi eretice… » (Canonul 9). Din păcate, prigonirile n-au încetat cu această hotărâre. Necinstitorii de icoane erau uneori deosebit de cruzi cu drept credincioşii. Multora dintre aceştia li se tăia capul chiar pe icoana la a cărei cinstire nu voiau să renunţe, sângele martirilor curgând, astfel, peste chipul sfânt reprezentat pe icoană. Pe de altă parte, nu s-a întrerupt nici şirul apărătorilor dreptei credinţe, culminând cu actul semnat la 11 martie 843, aşa cum am spus de către vrednica de pomenire Teodora împărăteasa împreună cu patriarhul Metodie, în Duminica numită de atunci a Ortodoxiei. Putem spune că Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte şi icoana.

“Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”
Cuvântul icoană este de origine greacă: aukov = «eikon» înseamnă «chip, imagine, portret», iar cinstirea icoanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi, ci, ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. În decursul veacurilor, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învăţături greşite), însă, dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei, a fost proclamată în chip solemn «Biruinţa Ortodoxiei», pe care Biserica o sărbătoreşte în prima Duminică din Postul Mare. Să mai reţinem faptul că în icoană, Biserica vede nu doar una dintre laturile învăţăturii ortodoxe, ci, expresia Ortodoxiei în ansamblul său, a Ortodoxiei aşa cum este ea. Nu se poate, deci, nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei. Icoana, ca o imagine sacră, reprezintă una dintre formele Tradiţiei Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală. Cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a nenumăraţilor sfinţi reprezintă o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787) şi ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14), iar Chipul Domnului (icoana Cuvântului – Hristos) este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, presupuse! Tocmai pentru aceasta, icoana este numită adesea şi «teologie în imagine», iar Sfântul Vasile cel Mare precizează: “Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”, ca un semn că Dumnezeu ne convinge că Ortodoxia mântuieşte lumea. În concluzie, cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală în viaţa oamenilor. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească, ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei pentru aproapele. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor Lui Dumnezeu şi spre trăirea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor. Ca urmare, icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului păcătos, a firii stricăcioase a omului, ci, chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu. De aceea, făcând cu astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idolatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu Tatăl, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne «fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12). În loc de concluzie, icoana devine, ca şi cuvântul, vehicul al Revelaţiei divine, cale de cunoaştere a puterii şi slavei Lui Dumnezeu, de sfinţire şi comuniune cu Acel Dumnezeu Care ne convinge că Ortodoxia mântuieşte lumea, că oamenii se pot înălţa la Împărăţia Cerului prin duhul dragostei şi al înnoirii duhovniceşti.
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here