Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne cheamă să ne curăţim de păcat şi să împlinim Voia Lui!

434

În Duminica a cincea după Rusalii, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi Pericopa Evanghelică a «Vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei» ( Sf. Ev. Matei cap. 8, 28-34; 9,1), o chemare a Lui Dumnezeu, ca să ne curăţim de păcat şi să împlinim Voia Lui, o adevărată minune în care vedem, până unde poate duce puterea malefică a diavolului şi cât este de demolatoare acţiunea lui, dacă omul este lipsit de discernământ şi dă frâu liber pornirii sale necontrolate.

«Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?»
Minunea este relatată de către cei trei evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca, însă, deosebirea dintre ei constă în faptul că în timp ce Marcu şi Luca prezintă un singur demonizat în Gherasa sau ţinutul Gherghesenilor, Sf. Ev. Matei prezintă doi demonizaţi din Gadara, iar Sfântul Ioan Gură de Aur explică această diferenţă prin aceea că Marcu şi Luca au menţionat, cu deosebire, numai pe unul dintre demonizaţi, care era mai puternic afectat de stăpânirea demonică, în vreme ce Sf. Ev. Matei, îi aminteşte pe amândoi. Prin detalierea conţinutului Pericopei Evanghelice şi comparând cele trei texte, se vede limpede că cei trei evangheliști descriu, cu diferențele de rigoare, același eveniment, chiar dacă Marcu vorbește de localitatea Gadara, iar ceilalți doi de Ghergheseni, această din urmă localitate aflându-se lângă țărmul lacului Ghenizaret, unde, pe panta abruptă din spatele cetății se află multe peșteri, care în Antichitate erau folosite pentru a-i înmormânta pe cei decedați, motiv pentru care se și spune despre cei posedați că ieșeau din morminte, iar nu din peșteri. Cum aminteam, o altă diferență între texte ar fi că Marcu și Luca vorbesc despre un singur demonizat, pe când la Matei întâlnim doi, iar, ca un element de interes, mai menţionăm că, deși aparent inexplicabil și nesesizat de comentatorii biblici, ne apare, totuși, interesant de subliniat faptul că Evangheliile ne prezintă puține femei demonizate (a se vedea doar cazul sclavei din Faptele Apostolilor 16, 16). Oricum, Pericopa Evanghelică se remarcă prin evidenţierea unui adevăr indubitabil, potrivit căruia, niciodată demonii nu suportă, nici întâlnirea, nici rămânerea lângă Domnul Iisus, căci prezența Lui îi arde, iar când aceşti demonizaţi Îl recunosc pe Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu, sunt convinși că puterea lor s-a sfârșit mai înainte de vreme, adică, înainte de ultima și marea judecată. Şi această vindecare, ca toate celelalte descrise în Sfintele Evanghelii, o dată cu binefacerea de moment, a avut darul să prevestească, de fapt, marea minune a vindecării neamului omenesc din boala robirii păcatului şi a morţii, într-un cuvânt, dobândirea mântuirii. Oricât de mare ar fi puterea și răutatea demonizaţilor împotriva Voii Lui Dumnezeu, aceşti îndrăciţi, nu pot face nimic. Pot doar să intre în turma de porci, dar și aceasta, numai la cuvântul Domnului, Care le-a permis să intre în turma de porci, deși știa că-i vor omorî pe toți, pentru ca toţi cei prezenți să vadă cât de primejdios este pentru om să fie lipsit de protecția și de ajutorul Lui Dumnezeu. Altfel spus, și ei ar putea pieri ușor dacă ar rămâne sub influența nefastă a demonilor, iar privitor la turma de porci înecată, chiar dacă a fost o mare pagubă materială, indirect, Mântuitorul Iisus Hristos a vrut să ne arate valoarea incomparabilă a omului, a cărui mântuire merită orice sacrificiu, chiar și al Fiului Lui Dumnezeu.

«Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă»
În astfel de condiţii, ne punem întrebarea: oare, numai în porci să fi intrat diavolii?! Pentru că, dacă la prima vedere s-ar părea aşa, negreşit diavolii au intrat şi în toţi aceia care I-au cerut Mântuitorului să plece din hotarele lor, cel puţin din punct de vedere mental. Întrucât, în vreme ce gherghesenii cer binefăcătorului Dumnezeu să plece, ei nu fac altceva decât să rămână tot cu porcii, aceasta, în timp ce singurul care se arată recunoscător este cel vindecat, care acum fiind «întreg la minte» sau perfect sănătos, se întoarce în cetate, ca un adevărat apostol în vestirea lui Hristos. Când zice Iisus că numai El poate să intre în casa celui tare, să-l lege și să-l jefuiască, vrea să spună că poate să-i salveze pe toți cei care Îi sunt supuși. De altfel, din multele confruntări cu puterile demonice de-a lungul întregii Sale lucrări, Hristos a ieșit mereu biruitor! De puterea și numele Domnului Iisus s-au folosit apostolii în lucrarea lor de exorcizare a unor posedați, iar exorcismele în numele Lui Hristos Dumnezeu au constituit o parte importantă a slujirii lor misionare, pentru că ele fac parte din însăși misiunea Bisericii, chiar dacă nu mai sunt atât de spectaculoase ca pe vremea apostolilor. Pentru a lupta împotriva forțelor întunericului, Hristos ne-a spus că, pe lângă ajutorul Său, mai putem dispune de trei arme cu care putem birui, dacă le mânuim cu eficiență: o credință puternică în Dumnezeu, postul, însă nu înțeles ca o simplă schimbare a unui meniu normal cu unul vegetarian, ci ca pe o abstinență de la păcat și o exersare a cumpătății în toate, iar în al treilea rând, rugăciunea, cât mai insistentă şi smerită, o mărturisire de calitate, nu de cantitate, în care să folosim numele lui Iisus. Deci, Domnul Iisus Hristos ne-a mai recomandat și smerenia, deoarece, prin aceasta, El Însuși l-a biruit iremediabil pe satana, iar noi, trebuie să obținem la rândul nostru acea culme a smereniei, proprie sfinților, care nu înseamnă doar recunoașterea păcatelor personale, ci, mai ales, asumarea deplină și a păcatelor semenilor, căci aceasta-i lucrarea care-i înfricoșează pe demoni și îi pune pe fugă. Aşadar, să nu cădem în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos «nepotrivit» pentru noi sau «incompatibil» cu viaţa noastră modernă, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală. E adevărat, El nu ne rezervă «concedii exotice», vacanţe de tot felul sau distracţii fără limite, ci, El ne cheamă la biserică, ne îndeamnă să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile. Pentru unii dintre noi, viaţa în Hristos poate părea, la un moment dat, un fel de «corvoadă», luptă, strădanie şi efort, de aceea, de multe ori s-ar putea să ni să pară incomodă. Gadarenii au trăit această comoditate pe pielea lor, fiindcă s-au simţit păgubiţi, aşa după cum şi astăzi mai privesc unii la Creştinism ca la o religie păguboasă, care nu cultivă atât bunăstarea şi relaxarea, cât abstinenţa şi lupta. Credinţa dreptmăritoare propovăduieşte renunţarea până şi la unele lucruri ce par fireşti, dar, oricum, ne cere să ne trăim viaţa în cumpătare şi cu înţelepciune, iubind pe toţi cei din jurul nostru, iubindu-ne şi pe noi înşine, cu smerenie, dar, mai presus de toate, iubind pe Dumnezeu ca pe nimeni altcineva!

«Toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa»
Evanghelia Duminicii acesteia ne arată că trebuie să-L primim pe Dumnezeu să stăpânească fiinţa noastră, chiar dacă acest lucru presupune luptă şi efort duhovnicesc, deoarece noi trebuie Să-L acceptăm şi să-L iubim, bine ştiind că celui ce iubeşte nimic nu i se pare greu. Numai în acest fel, «dulcea povară» a Lui, nu ne va mai părea grea, mai ales că, acela care va ajunge să cunoască taina iubirii Sale şi a aproapelui, nu numai că nu va mai putea trăi în veci fără El, dar îi va şi părea «jugul Lui bun şi povara Lui uşoară» (Mt. 11, 30), pentru că altfel, cine va voi să-şi cruţe viaţa, adică să şi-o menajeze şi să nu I-o jertfească Lui Dumnezeu, şi-o va pierde (Mt. 10, 39)! Mântuitorul Iisus Hristos, în lucrarea sa tămăduitoare, nu se rezumă, însă, la nivelul descriptiv al bolii şi al păcatelor, mai ales că în Evanghelii întâlnim o mulţime de «reţete minunate» de vindecare, când spune: “Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel care voieşte să se împrumute de la tine nu-ţi întoarce faţa ta! Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru Cel din ceruri…” (Matei 5, 42-45). Pentru sufletul nostru îndumnezeit, să reţinem, cu deosebire, acest «medicament» care este rugăciunea pentru cei ce ne prigonesc, pentru vrăjmaşii noştri, adică. Se cunoaşte că rugăciunea în sine, de orice fel, este aducătoare de mari şi multe binefaceri. Dar, totodată, e o cale preţioasă de vindecare, pentru cel care o face cu inima deschisă şi pentru cel pentru care se face. În concluzie, Pericopa Evanghelică a Duminicii a cincea după Rusalii, ar putea părea unora un presupus eşec pentru misiunea Domnului, pe Care ne-am obişnuit să-L vedem predicând pretutindeni, învăţând mulţimile care în general îl ascultau, admirându-I învăţătura şi puterea nemaiîntâlnită. Iată, însă, că acum se întâmplă cu totul altceva!. Iisus Hristos, în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, este «poftit» să plece din ţinutul Gadara, deoarece locuitorii Gadarei au preţuit mai mult paguba provocată de pierderea animalelor, decât minunea săvârşită de Hristos asupra celor doi demonizaţi. Orbiţi de faptul că au rămas fără porci, nu au mai putut vedea puterea lui Dumnezeu prin care cei doi, «rătăciţi» ca şi ei, au fost vindecaţi! Acestora le-au fost scoase duhurile necurate şi au ajuns din nou oameni, cărora Hristos le-a şi cerut să spună ceea ce L-au împiedicat gadarenii pe Domnul să spună, rămânând ei predicatori şi propovăduitori în locul Lui. În acest fel, venirea Domnului aici nu a fost zadarnică şi neroditoare, pentru că în locul Său au rămas să dea mărturie despre “cât bine a făcut acolo Dumnezeu” chiar pentru cei ce mai înainte fuseseră demonizaţi. Această Pericopă Evanghelică, nu trebuie privită ca o întâmplare oarecare, potrivit căreia Hristos a venit, a scos diavolii din doi oameni îndrăciţi, care diavoli au intrat apoi într-o turmă de porci ce s-a înecat în mare, iar locuitorii, răi de pagubă, L-au izgonit pe Hristos din localitatea lor! Pe Hristos, toţi trebuie să-L poftim să intre, nu să iasă din viața noastră! Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El, oricum, cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea, S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să cerceteze de acolo fiinţa noastră!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here