Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne călăuzeşte urcuşul spre viaţa desăvârşită!

251

În cea de-a patra Duminică a Postului Mare, să ne înălţăm sufletul nostru pe scara credinţei mântuitoare şi să învăţăm de la Sfântul Ioan Scărarul că în ceea ce ni se desluşeşte a fi marele preţ al nepătimirii şi al mântuirii, doar smerenia poate să ne umple osteneala nevoinţei cu harul urcuşului duhovnicesc spre viaţa veşnică şi desăvârşită, pentru a fi “îngeri pământeşti şi oameni cereşti” întru Voia Lui Dumnezeu!

Numai în acest fel, vom înţelege tăria de nepătruns a vieţii în asceză, iar a trăi în credinţa lui Dumnezeu şi a avea puterea harică de a birui legile naturii pământeşti se dovedeşte a fi puterea vindecării sufletului nostru prin apropierea de Dumnezeu, printr-un spor de voinţă nezdruncinată care se întemeiază pe sporul cunoaşterii şi al vederii juste a lucrurilor, prin ceea ce conştiinţa ne revelează a fi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii noastre ca indivizi prin care infinitatea divină străbate prin toate cele dimprejurul nostru!

Sfântul Ioan Scărarul ne arată “Scara dumnezeiescului urcuş”!
Sfântul Ioan Scărarul a fost supranumit “al Scării” (Climacus) pentru că a scris o lucrare nemuritoare sugestiv intitulată: “Scara dumnezeiescului urcuş”, iar în această lucrare, vedem cum, cu ajutorul a 30 de trepte, creştinul se ridică treptat de jos către înălţimile desăvârşirii spirituale absolute. Cu ochiul minţii vom vedea cum o virtute duce către alta, iar pe măsură ce omul se înalţă din ce în ce mai sus, în final ajunge la acea înălţime unde sălăşluieşte cununa virtuţilor, care este numită “iubirea creştină” ce vine de la Dumnezeu şi poate să ne călăuzească urcuşul nostru duhovnicesc. Se pare că Sf. Ioan Scărarul a scris această operă nepieritoare în special pentru monahi, dar în străfundul conştiinţei noastre, vedem fiecare cum se face că în efortul spre desăvârşire ni se arată desluşit cum se trece de la un pas la următorul, iar tu, omule, suflete creştin, să înţelegi prea bine că acest dumnezeiesc urcuş îi este neapărat necesar oricui doreşte să îşi izbăvească sufletul în viaţa de veci! Spre exemplu, când aruncăm în sus un lucru, un obiect oarecare, el urcă până în momentul când forţa ce îl propulsează încetează să mai acţioneze, iar atâta timp cât forţa acţionează, obiectul se deplasează din ce în ce mai sus, în urcuşul său depăşind o parte infimă din forţa gravitaţională. Dar, când această forţă de aruncare se consumă şi încetează să acţioneze, atunci, în mod fireasc, obiectul nu rămâne suspendat în aer, ci, face calea întoarsă şi începe să cadă, iar cu cât coboară mai vertiginos, cu atât se măreşte viteza căderii sale. Se pare că la fel este şi în viaţa noastră spirituală, deoarece, pe măsură ce omul caută desăvârşirea întru credinţă, însăşi forţa lucrărilor sale duhovniceşti şi ascetice îl înalţă. Să ne aducem aminte că Domnul nostru Iisus Hristos a spus atât de minunat: “Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Luca 13, 24), ceea ce s-ar traduce prin faptul că omul credincios trebuie să fie un ascet, că fiecare creştin trebuie să îndure suferinţe pentru sufletul şi viaţa sa, că permanent el trebuie să-şi îndrepte viaţa pe calea creştină, să-şi cureţe sufletul de toate păcatele şi de reziduurile vieţii pământeşti! Doar acela care urcă această scară a desăvârşirii spirituale prin luptele şi nevoinţele sale ascetice, poartă în suflet această lucrare şi osteneală ascetică, iar sufletul său nu va rămâne în starea cea dintâi, ci, precum obiectul acela rătăcitor ca o cometă, nu se va prăbuşi la pământ şi nu va cădea din ce în ce mai repede până când, într-un final, dacă omul nu îşi revine în simţirile sale fireşti, fără să-şi dea seama, se va prăvăli în străfundurile iadului!

“Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău”!
Să purcedem, aşadar, să căutăm cele câteva cuvinte despre sfintele nevoinţe ale Sf. Ioan Scărarul, dar să nu uităm nicidecum cele pe care el ni le transmite, atunci când ne spune: “Lasă-te răstignit şi nu răstigni! Lasă-te bârfit şi nu bărfi! Fii blând şi nu fii zelos în rău! Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci acesta este semnul curăţiei! Fii bolnav cu cei bolnavi! Plângi cu cei păcătoşi! Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tau! Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău să fii departe de toate! Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor! Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l; şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi cercetarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina! De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri! Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar cu trupul tău! Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău! Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau chiar întins pe el! Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara! Şi de nu poţi măcar până seara, posteşte măcar să nu te saturi! De nu eşti curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău! De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta! De nu poţi milui, vorbeşte măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de îmbunare! De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor asupra păcatelor, măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe aproapele tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el! De iubeşti blândeţea, rămâi în pace! Şi de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul! Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase! Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia! Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei simţi în inima ta aceeaşi milă pe care Dumnezeu o are faţă de lume”! O, Doamne, ce cuvinte care definesc filosofia vieţii acesteia pe care ne-o dorim desăvârşită şi pilduitoare, dar pe care o nesocotim în micimea firii noastre şi a suferinţei sufletului nostru frământat şi bântuit de furtunile vieţii acesteia!

Suntem clepsidra unei realităţi infinite pe care o numim Dumnezeu!
Pentru noi, Sfântul Ioan Scărarul a descris scara dumnezeiescului urcuş, iar spre luare aminte, să nu uităm că fiecare creştin trebuie să o urce, poate şi pentru faptul că marii asceţi au înaintat precum vulturii zburători întru cele înalte, iar noi deabia ne mişcăm cu paşi timizi şi prea şovăitori! Să nu uităm că de nu ne vom osteni să ne îndreptăm pe noi înşine şi vieţile noastre, atunci vom conteni suirea noastră şi, mai mult ca sigur, vom începe să cădem în micimile vieţii neorânduite şi fără sens! Dacă vei binevoi să desluşeşti sensul, să ştii, omule, că smerenia este conştiinţa şi trăirea supremă a infinităţii divine şi a micimii propriei tale subiectivităţi! Ea este, totodată, conştiinţa că infinitatea divină străbate prin toate şi prin toţi cei din jurul nostru ca o lumină a Învierii dincolo de moarte! De aceea, lumina aceasta este un uriaş spor de cunoaştere pentru omul smerit care se pleacă înaintea semenului său ca înaintea lui Dumnezeu. Iar, dacă se întâmplă că uneori mândria acoperă pentru ochii noştri infinitul realităţii lui Dumnezeu, smerenia îl descoperă întrutotul! De aceea, orice am face, cât timp ne lipseşte smerenia, cât timp e o urmă de mândrie în viforul sufletului nostru, atunci nu mai avem fiorul atingerii cu Dumnezeu şi nici conştiinţa adâncirii noastre în Dumnezeu, motiv pentru care nici nu-i facem nici pe alţii să o simtă ca o realitate a desăvârşirii. Acolo unde nu este smerenie, totul e superficialitate, e platitudine, e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezeşte zâmbetul de milă. Dacă Dumnezeu îţi călăuzeşte urcuşul spre viaţa cea desăvârşită, atunci trebuie să te faci mic de tot, mic până a te so¬coti nimic, doar ca să vezi măreţia lui Dumnezeu şi să te simţi umilit de lucrarea Lui divină! Vedem că de multe ori, omul cel stăpânit de surzenie şi de duhul cel mut nu găseşte cuvinte ca să vorbească de Dumnezeu, el nu aude glasul Evangheliei, pentru că e stăpânit de duhul cel surd, duhul cel necurat, iar nouă ne apare ca un lunatic şi ca un epileptic mereu chinuit şi muncit, aruncat la pământ pe praful deşertăciunilor lumeşti, în noroiul crimelor, al viciilor şi al desfrânărilor de tot felul!
Necazul mai mare este că aceşti lunatici mutilaţi sufleteşte suportă cu plăcere urgiile ce-i stăpânesc şi, fără să se poată împotrivi duhului celui rău, păcătuiesc mereu până când se usucă sufletul în ei şi îşi pierd toate puterile spirituale. Ce pot să însemne altceva, sucelile, răcnetele de la jocurile lumeşti, decât o îndrăcire, o epilepsie sufletească a acelora care se simt bine în astfel de împrejurări? În aparenţa ei, mândria e stânca pleşuvă bătută de crivăţul nimicului, care seacă viaţa de ceea ce se dovedeşte seva credinţei tămăduitoare, iar smerenia este transparenţa supremă a firii, dobândită după alungarea negurii patimilor lumeşti, lumina pătrunsă în toate facultăţile sufletului. Patimile şi bolile sufleteşti sunt excrescenţele maladive ale eului nostru care ocultează vederea de sine a omului. Dar, oare, dacă stăm să cugetăm, “schimbarea minţii” noastre sau “metanoia”, nu înseamnă tocmai această uitare de sine smerită în faţa realităţii copleşitoare a Lui Dumnezeu? Suntem fiecare ca o clepsidră prin care se realizează curgerea unei realităţi infinite pe Care noi o numim Dumnezeu şi Care ne călăuzeşte urcuşul pe scara vieţii desăvârşite!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here