Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne arată Sfânta Cruce din «templul» sufletului

456

Pericopa Evanghelică a celei de-a treia Duminici din Postul Mare, din seninul strălucirii nedefinite pare că aprinde marginile cerului și preamărește semnul Sfintei Cruci, adevăratul «templu» al sufletului nostru, ca pe o candelă înălțătoare a nemuririi, acesta fiind simbolul certitudinii că în Casa Lui Dumnezeu mântuirea vine prin Crucea lui Hristos. În esență, e o confirmare indubitabilă a faptului că nimeni nu poate să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Hristos, dacă nu are cu el Crucea de viață dătătoare pe care Acesta a luat-o ca să mântuiască lumea, iar cel care va pregusta din dulceața neîntinată a hranei fără de păcat, nicicând nu va muri, ci va fi trăitor al vieții veşnice!

“Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde”?
Iată că Sfânta noastră Biserică înalţă în Duminica a III-a din post, întru slavă, semnul biruinţei, semnul Sfintei Cruci, pentru creştinii cei înfrânaţi şi postitori, ca privind la Sfânta Cruce să se însufleţească din nou, spre a putea purta lupta postului mai departe, cu noi și întărite puteri. Deşi au trecut trei săptămâni din post, mulţi creştini nu şi-au împlinit încă datoriile pe care le au cu privire la suflet, chiar în acest răstimp al sentimentului sfânt. Ca urmare, Dumnezeiescul Mântuitor ne vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre suflet, despre ceea ce înseamnă prețuirea sufletului nostru, rostind frumoasele cuvinte: “Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei XVI, 26). Cu aceste cuvinte demne de a fi luate în seamă, cu mare atenție, Mântuitorul vrea să ne întoarcă gândurile de la cele pământeşti, de care prea mult ne lipim inima, vrea să ne amintească premonitoriu că cel puţin în timpul pe care-1 mai avem înaintea noastră, suntem datori să ne îngrijim de curăţia sufletului nostru. Aceasta o putem face printr-o mărturisire sinceră a păcatelor noastre, considerată a fi una dintre cele mai mari datorii pe care le avem de realizat în acest răgaz de timp sfânt. Cuvântul Evangheliei ne spune că Domnul Iisus Hristos, mergând aşa împreună cu sfinţii săi ucenici spre Cezareea lui Filip, deodată îi întreabă: “Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ucenicii au început să-I spună atunci felurite păreri ale oamenilor cu privire la persoana Lui. “Unii zic, Doamne, că Tu ai fi Ioan Botezătorul care a înviat din morţi; alţii zic că ai fi un prooroc”. “Dar voi cine spuneţi că sunt?”, întreabă Domnul. Se face o clipă de tăcere. Ucenicii se uită unii la alţii şi apoi privirile tuturor se îndreaptă spre Apostolul Petru, fiindcă era cel mai în vârstă dintre ucenici şi totdeauna obişnuia să înfăţişeze Domnului gândurile tovarăşilor săi. Și de această dată, Apostolul Petru, înţelegând ce vor să-i spună ucenicii prin privirile lor nedumerite, răspunse Mântuitorului: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Toate privirile Apostolilor căutau acum mai mult spre Iisus, iar atunci El se opri, se întoarse și apoi se uită pe rând la toţi apostolii şi privirea Lui se opreşte în cele din urmă asupra lui Petru spunând: “Ferice de tine Simone, fiul lui Ioania, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: Tu eşti Petru, şi pe această piatră a mărturisirii tale se va zidi Biserica Mea, şi toată puterea întunericului nu o va birui pe dânsa” (Mat. 16, 17-19). Mai departe, spune Sf. Evanghelie, a început Mântuitorul să-i înveţe pe Apostoli şi chiar să le spună că “Fiul Omului trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe, de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Mat. 16, 21).

«Cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela şi-l va mântui»!
Să luăm aminte că simbolul Sfintei Cruci din această Duminică face un rezumat care sintetizează virtuţile pomenite mereu, deoarece sărutând Crucea Lui Hristos, nu se poate să nu-ţi dai seama că pe aceeaşi cale a crucii, «îngustă şi cu chinuri» este chemat fiecare dintre noi să-I urmeze Lui Hristos. Pentru aceasta, atunci când te apropii de Hristos cel Răstignit pe Cruce, încearcă să-L asculţi, fiind atent la chemarea pe care El ţi-o face, spunându-ţi: «Ia-ţi crucea şi urmează-mi Mie. Căci cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela şi-l va mântui»(Marcu 8, 34,35) sau: «Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi»(Matei 11, 28).
Dar, vorbind despre Crucea Lui Hristos, trebuie spus că începutul sărbătorii Duminicii acesteia îşi are originea în Constantinopol, când la anul 629 d. Hr., împăratul Heraclie al Bizanţului reaşează în vestita Biserică «Sfânta Sofia» din Constantinopol, Sfânta Cruce, ce fusese furată de perşi. După acest moment, în fiecare an, la jumătatea Postului Mare, în miercurea din săptămâna a III-a, Crucea lui Hristos marca înjumătăţirea postului; momentul acesta primind o semnificaţie deosebit de importantă. În Duminica de dinaintea jumătăţii postului, se pregătea scoaterea Sfintei Cruci, după un ritual solemn. Iar, ca să înţelegem semnificaţia scoaterii şi cinstirii Sfintei Cruci în Postul Mare, trebuie precizat că ritualul ei este identic cu cel al Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite. În cadrul acestei Liturghii, preotul iese cu Darurile mai înainte Sfinţite, aşezate pe sfântul disc, iar în tot acest timp: “puterile cereşti slujesc în chip nevăzut”, căci Însuşi Hristos, Împăratul slavei, este prezent. În momentul ieşirii cu Sfintele Taine în mijlocul bisericii, credincioşii stau în genunchi cu frunţile plecate, în tăcere desăvârşită, iar Sfânta Liturghie descoperă în acest moment, “războiul duhovnicesc” în care este angajat fiecare credincios ce luptă pentru mântuire. Prezenţa Lui Hristos înconjurat de puterile cereşti este prezenţa Înaltului Comandant al luptei duhovniceşti, împlinirea Voinței Celui care vine şi-şi cercetează oştenii avântaţi în lupta mântuirii, îmbărbătându-i şi asigurându-i de biruinţă, pentru că Dumnezeu Însuşi luptă împreună cu ei, de unde și menirea credincioşilor ca în perioada Postului Mare să se poată împărtăşi mai des cu Trupul şi Sângele Lui Hristos. În spiritul acestei Sfinte Liturghii se desfăşoară și scoaterea de pe masa altarului a Sfintei Cruci sau, în vechime, a unei părţi din Lemnul sfânt. Însă, dacă la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite pe sfântul disc este purtat Însuşi Hristos cu Trupul şi Sângele Său, la această procesiune a Crucii, pe acelaşi sfânt disc este purtat o parte din Lemnul Sfânt al Crucii. Momentul arată foarte clar legătura dintre Hristos şi Cruce sau că Hristos este nedespărţit de Crucea răstignirii Sale.

“Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8:34).
De fapt, căutarea mântuirii în «templul» sufletului sună ca un semn divin îndreptat spre oameni, pentru a-i întări şi a-i încuraja mai mult pe cei care participă la călătoria care este Postul Mare. Biserica dreptmăritoare asemuiește arătarea Sfintei Cruci cu acel moment al Învierii, mai ales că Apostolul explică și sensul preoţiei Lui Hristos, când spune: “Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”! Așadar, ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: “Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34). Deci, luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm, dar dacă ne urmăm doar pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu Calea Lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare prin consecințele tragice. Pentru că păcatul, răul, a reuşit să zidească înlăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet apăsat de griji, dar și împovărat de ispite, el creează înăuntrul nostru propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumnezeu ţi l-a dat, tu aduci un suflet secularizat și străin care te înrobeşte și te asuprește! Un asemenea suflet dual stăpâneşte pe ascuns, pe când tot ceea ce este dumnezeiesc înăuntrul tău este ca şi adormit, ca şi înţepenit. Ți-ai dipreţuit sufletul sfânt, iar acela nu mai trăieşte în tine, fiindcă păcatul creează înlăuntrul nostru o lume denaturată, creează înlăuntrul nostru propria lui filosofie, propria lui concepţie despre lume. Păcatul urmăreşte să ia locul lui Dumnezeu în sufletul omului, locul Persoanei (Feţei) lui Dumnezeu. Păcatul, în realitate, vrea să-l lipsească pe om de acele frumuseţi dumnezeieşti pe care le are în sufletul său. Dar, însuşi diavolul se luptă prin intermediul păcatului să făurească înlăuntrul fiecăruia dintre noi propria lui “icoană” sumbră! Pentru că păcatul întotdeauna se aseamănă cu diavolul, atunci când îl îmbrăţişăm întipăreşte încet-înet în sufletul nostru propriul lui chip întunecat. Astfel, prin păcat, prin urmarea păcatului, ia chip înăuntrul nostru un alt eu, un alt suflet, un alt sine, acel sine de care Domnul cere să ne lepădăm: “Căci nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 6:19). De multe ori constatăm cu stupoare că mult rău ne-am creat noi înşine, pe când binele este de la Dumnezeu, zice apostolul Pavel (I Timotei 4:4). Poate că eu vreau să trăiesc corect, dar nu am puterea să o fac și simt că lipsește facerea de bine înlăuntrul meu!

“De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăeşte în mine!” (Galateni 2:20).
Evanghelia Duminicii acesteia ne descoperă modul în care Dumnezeu ne arată Sfânta Cruce în «templul» sufletului nostru, pentru a realiza că în viaţa noatră binele pe care-l dorim înseamnă și lepădarea de sine, de păcatul nostru, de acest suflet păcătos care s-a creat, s-a zidit, a luat chip hidos înlăuntrul nostru. Prin post, îndepărtăm păcatoşenia care este înlăuntrul nostru și înlocuim treptat sinele nostru cu Hristos, până când ajungem la desăvârşirea la care a ajuns apostolul Pavel, care zice: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Iată ce înseamnă ca omul “să se lepede de sine însuşi“, înseamnă să izgonim toate dorinţele noastre cele rele, tot ce este omenesc denaturat, tot ceea ce induce la păcat, şi să le înlocuim cu Domnul Iisus Hristos! Vedem că zilnic suntem, într-o măsură mai mare sau mai mică, victime ale ispitelor de tot felul, ale egoismului nostru, iar Postul Mare în care ne aflăm, la toți ne dă posibilitatea şi ne îndeamnă, mai mult decât oricând, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să facem pocăinţă, să începem o viaţă nouă, alături de Hristos Domnul! Dar în Hristos, însăşi crucea noastră trebuie să descopere iubirea noastră, suferinţa noastră din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele, manifestată în osteneală, purtare de grijă, purtare a poverii celuilalt, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, salvare, sacrificiu, pentru că toate acestea şi altele asemenea poartă pecetea Sfintei Cruci! Ele sunt dovada acelei realităţi, că eu trebuie să fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu, atât timp cât port numele Lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru noi toți. Iubirea adevărată nu poate fi străină vieţii celuilalt, pentru că altfel, nu e iubire adevărată, și cum ai putea suporta căderea cuiva, fără a simți răspundere pentru el, când eşti de o obârşie cu el, iar Mântuitorul Iisus Hristos a binevoit să se jertfească pentru tine și pentru cei din jurul tău!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here