Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne arată Calea pedagogiei postirii și a iertării

512

Pericopa Evanghelică a Duminicii a treia a Triodului, sugestiv intitulată cea a Izgonirii lui Adam din Rai, vine ca un semn binecuvântat al proniei cerești, pentru a ne introduce în atmosfera oarecum aspră a Postului Învierii Domnului, prin faptul că Dumnezeu ne arată cu multă determinare, că trebuie să urmăm Calea pedagogiei postirii și a iertării, calea care ne eliberează din atmosfera ademenitoare a patimilor lumești și ne poartă prin tărâmul din care va renaște marea Taină a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

Biserica noastră dreptmăritoare a rânduit pomenirea facerii şi decăderii omului în Duminica de la începutul postului Paştilor, fiindcă în rânduiala aceasta se cuprinde o mare înţelepciune a firii omenești, iar marele şi sfântul post al Paştilor este menit să ne aducă aminte de fericirea în care am fost la început, de căderea și decăderea în care ne aflăm acum şi de mântuirea şi de preamărirea la care suntem chemaţi!

“Vai, mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea Raiului”
Așadar, ne aflăm în pragul Marelui Post, aceasta fiind ultima Duminică binecuvântată care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului! O numim Duminica izgonirii lui Adam şi a Evei din Rai. Dar, poate că e bine să aflăm, de ce ni se aminteşte tocmai în această zi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă, cât de rea și de păgubitoare este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei nestăpânite! Să reținem, însă, că izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: “Vai, mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea Raiului, vai, mie, ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?!”. Să fim toți cu capul plecat și cu sufletul smerit, ca să intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi! Cât de aproape de suferința noastră începe să se întrezărească, mântuitoare, Crucea răstignirii. Fiul Lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, Cel Care voieşte să se răstignească din dragoste neasemuit de mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti, ale pocăinţei, aşa cum spune proorocul Ioil: “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi cu tânguiri!”. Trebuie să reținem faptul că fără a face lucrarea Lui Dumnezeu, adică fără a face ceea ce Dumnezeu cere de la noi, fără a îndeplini porunca Lui, pare că postul se dovedește unul sterp și irelevant, deoarece ne spun Sfinții Părinți, atunci când posteşte cineva, dar nu face dreptatea Lui Dumnezeu, postul acesta este urâciune înaintea Lui, iar Proorocul Isaia spune: “Nu ştiţi, voi, postul care îmi place? Rupe-ţi lanţurile nedreptăţii, dă drumul celor asupriţi, împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi”!(Isaia 58, 6-8).

“Nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; ei îşi mânjesc feţele ca să arate că ţin post”
În Evanghelia Duminicii acesteia, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se aminteşte de faptul că întotdeauna inima omului este acolo unde se află şi comoara lui: “căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Matei 6, 21). Comoara aceasta ar trebui să nu fie nimic altceva decât împărăţia cerurilor, pe care o putem pregusta încă din această lume şi apoi pe deplin și cu sufletul împăcat în viaţa cea veşnică. Evanghelia care se va citi înaintea credincioșilor se referă şi la ceea ce a spus Mântuitorul despre post în Predica de pe munte: “Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre. Iar când postiţi, nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii; că ei îşi mânjesc feţele ca să le arate oamenilor că ţin post; adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, pentru ca nu oamenilor să te arăţi că posteşti, ci Tatălui tău, Care vede întru ascuns; şi Tatăl, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!”(Matei 6, 14-21). Dar, să privim cu atenție și să cumpănim îndeajuns: oare, ce înseamnă aceste cuvinte ale Lui Hristos, prin care ne spune: «unge capul tău şi faţa ta o spală», rostite atât de hotărât, care au înţelesul lor lăuntric profund? Dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, de bună seamă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa când postim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa, nu-i așa? Devine foarte limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care va înţelege această poruncă a Lui Hristos, sub aspectul ei de suprafaţă, pentru că începe, atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune în evidență înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar, Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem paradă, să nu facem caz de gestul nostru firesc, parte a normalității vieții noastre! În acest sens, postul trebuie învățat încă din copilărie, puțin câte puțin, pentru ca el să devină ceva firesc pentru noi, așa cum ne devine firească și porția de mâncare și de băutură cu care ne-am obișnuit și suntem învățați. De aceea, să privim ca un îndemn faptul de a nu considera că trupul nu are logica lui și că putem să postim, deodată, dacă până acum nu am postit în mod periodic, pentru că trupul și creierul clachează dacă forțăm lucrurile.

“O, Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta!”
Dacă privim în deplinătatea minții și a sufletului, dacă vom fi foarte atenți la Sfânta Liturghie, constatăm că starea lui Adam cel izgonit, care este şi starea noastră, se oglindeşte în cântările pline de umilinţă ale Duminicii acesteia: “Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celui viclean, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai, mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie! Ci, o, raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta!”. Tocmai de aceea, socotim că nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt şi o întristare şi o prelungă tânguire pentru Raiul pierdut şi pe care, cu multe suferinţe, se cade să-l redobândim. Evanghelia ne aduce aminte de cele două mari fapte: smerenia şi dragostea, care sunt temeiul a toată fapta bună. Postul împreună cu rugăciunea şi toate nevoinţele care sunt legate de dânsul poate fi zădărnicit de vrăjmaşul diavol ispititor, dacă nu suntem cu multă luare aminte! Să-L rugăm, aşadar, pe Bunul Dumnezeu să prelungească în viaţa noastră acelaşi sentiment de durere trăit de Adam şi de Eva, dar să ne dea şi bucuria pe care aceştia au dobândit-o, atunci când, biruind puterea morţii, Hristos a coborât la iad pentru a le vesti lor şi tuturor celor de acolo, că porţile Raiului s-au deschis din nou, că drumul către Pomul Vieţii, către împărtăşirea de viaţa dumnezeiască, ne va fi fost deschis de pronia cerească! E bine să ne aducem aminte că aici, pe pământ, nu suntem decât călători, că avem un scurt popas de făcut, în timpul celor câţiva ani de zile pe care îi trăim cu înfrigurare și cu atâtea frustrări și provocări ale lumii desacralizate! Dar, noi trebuie să căutăm cu asiduitate Împărăţia Cerurilor, Dreptatea Lui Dumnezeu, nu dreptatea celor care mimează purtarea de grijă a legii, să dobândim veşnica fericire a sufletului, grădina raiului cea pierdută de strămoşii noştri, Adam și Eva! Biserica ne cheamă ca o mamă care-și strânge puișorii, să ne ajute să locuim în acea ţară minunată a Lui Dumnezeu! Ce trebuie să facem? Să păşim peste râul Babilonului, adică peste obiceiul cel vechi al păcatului şi peste toate fărădelegile care curg ca un râu învolburat pe pământ, care să înece toată lumea cu puhoaiele lui. La inundații, vedem că acest râu al fărădelegilor îl formează toate plăcerile amăgitoare ale lumii, care au puterea şi vraja satanică de a robi oameni, dar dacă reuşim să trecem peste acest râu blestemat al plăcerilor lumeşti, să fugim cât mai departe de tărâmul acesta cu nisipuri mișcătoare din ţara păcatelor, vom căuta Raiul ca un tărâm al vieții în siguranță! Iar drumul spre un asemenea tărâm ni l-a arătat Însuşi Domnul Iisus Hristos, Cel care a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”.

“Adunaţi-vă comori în cer. Unde e comoara voastră, va fi şi inima voastră!”
Prin sfânta Biserică dreptmăritoare, să păşim cu încredere şi cu deplin curaj după Domnul vieţii noastre! Poate că în drumul nostru întâmpinăm obstacole multe, fiindcă diavolul, care este tatăl minciunii, ne iscodește când ne iese înainte şi începe să ne înfăţişeze viaţa într-o altă formă. El vorbeşte prin gura lumii, care şi-a făcut o mulţime de crezuri despre viaţă. Cum ai început să mergi mai des la biserică, îi şi ridică diavolul pe unii împotriva ta şi îi auzi zicând, chiar pe unii dintre vecinii tăi, poate chiar și rude cu tine, că doar ce păcate mari ai făcut de te duci mereu a biserică, doar n-ai omorât pe nimeni, că la biserică merg numai păcătoşii, ce vrei, să te faci călugăr? Știm că asemenea vorbe le spune diavolul prin gura lumii, pentru că în lumea de azi, oricine învață ușor să se desfrâneze, să se îmbete, să joace şi să cânte diavolului, să stea numai prin restaurante şi localuri de petrecere, ne iese înainte! Iar dacă tu te duci la Sfânta Biserică ești socotit naiv, un om care trăieşte degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu ştie să petreacă. De aceea, Calea aceasta a Lui Dumnezeu este vorbită de rău de atâția netrebnici. Vedem prea bine că grijile lumeşti, de obicei, răpesc omului toată vremea, iar pentru grija de suflet, nu-i mai rămâne răgaz. Dar, grijile trebuiesc proporţionate cu însemnătatea lucrului bine făcut, pentru că așa cum ne îndeamnă Mântuitorul: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le săpa şi le fură. Ci, adunaţi-vă comori în cer. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră!”(Matei 6, 19–21). Să pornim de la premisa că atâta vreme cât vom avea deschiderea spre pofte lumeşti, între noi şi Dumnezeu apare un prilej de despărţire, pentru că harul nu lucrează în avalanșa poftelor! Cum spuneam, postul este pentru tămăduirea trupului şi a sufletului, pentru că bolile sunt cauzate şi de o alimentaţie fără discernământ, dar şi de o viaţă fără rânduială cumpătată. O viaţă înţeleaptă, cu o alimentaţie simplă, neexcesivă, o viaţă în mulţumire, adică în linişte faţă de orice s-ar întâmpla în jurul nostru, având încredere că toate sunt în mâna Lui Dumnezeu, ne duce la o vigoare a sufletului, la o sănătate sfântă în care iradiem de credinţă, nădejde şi dragoste, pentru că Dumnezeu ne arată Calea pedagogiei postirii și a iertării!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here