În Duminica a 22-a după Rusalii, Ap. Galateni 6, 11-18; Ev.Luca 16, 19-31, (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr), avem o Pericopă Evanghelică plină de învățături duhovnicești care ne arată că după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ, ca o mărturie clară a Mântuitorului Iisus Hristos privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului, iar în acest fel, ne apare înaintea ochilor sufleteşti o adevărată lecţie de pedagogie creştină, deosebit de sugestivă, în care sunt prezentate, în contrast, două situaţii distincte: pe de o parte, un bogat nemilostiv, nesimţitor şi egoist, iar, pe de altă parte, un sărac smerit, care, deşi plin de bube, nu cerşea, fiindcă avea demnitate şi bun simţ, ca o dovadă a faptului că dincolo de pragul morţii, fiecare om va primi răsplata corespunzătoare faptelor sale, dar, nu în funcţie de sărăcie sau bogăţie, ci, în funcţie de calitatea comportamentului său în timpul vieţii pământeşti.
Zis-a Domnul: «Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit, iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube»
În întregul său conţinut, Pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr se desfăşoară din perspectiva a două «scenarii» consecutive: primul, care ne redă evenimentele petrecute pe pământ, iar al doilea, care prezintă viaţa de dincolo, iar pentru aceasta, în parabolă sunt prezentate două personaje distincte: bogatul, care este personajul negativ al pildei, nu pentru că este bogat, ci, pentru că îşi foloseşte bogăţia numai pentru sine, el fiind îmbrăcat numai în porfiră şi în vison, adică, în haine care în acea vreme erau cele mai luxoase şi mai scumpe. Dar, nu numai prin îmbrăcăminte era excesiv bogatul, ci, arătându-ne că el se veselea în toate zilele în chip exagerat, parabola ne arată că bogatul îşi oferea în mod continuu o viaţă de lux şi de plăceri. Bogatul era iudeu şi, prin urmare, era un cunoscător al poruncilor lui Dumnezeu, dar, din păcate, el a uitat că este răspunzător de felul cum îşi foloseşte mijloacele şi capacităţile sale. Desigur, binecuvântările Sale, Dumnezeu şi le-a revărsat peste cel bogat, dar el le folosea în mod egoist, spre slava sa, nicidecum spre slava Creatorului său. În schimb, accentuarea stării de sărăcie a lui Lazăr, Mântuitorul o face, nu pentru a arăta că bogăţia este rea, ci, pentru a arăta că numai cel sărac poate să ajungă la cunoaşterea Lui Dumnezeu, deoarece, poţi fi bogat în cele ale lumii şi să fii sărac în cele dumnezeieşti, dar, în acelaşi timp, chiar bogat în cele ale lumii, dar să fii bogat şi în cele dumnezeişti, pentru că aşa sunt adevăraţii economi, cei care îşi chivernisesc bine talantul. Aşadar, Pericopa Evanghelică a Duminicii a 22-a după Rusalii, ne aduce în prezenţa a doi oameni contrastanţi, arătându-ne soarta diferită a fiecăruia dintre ei (Luca 16, 19-31), pentru că unul era bogat, iar celălalt, numit Lazăr, era sărac şi trăia în condiţii mizerabile la poarta bogatului. După ce au murit amândoi, săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar bogatul a fost înmormântat şi a ajuns în chinurile iadului. Domnul ne spune că bogatul a primit cele bune în viaţa lui de pe pământ, în vreme ce săracul, nu a avut parte decât de rele, de sărăcie şi de suferinţă, obţinând, însă, mângâierea celor bune pentru veşnicie. Totodată, Sfânta Evanghelie ne pune faţă în faţă cu alegerea fundamentală pe care trebuie să o facă fiecare om în viaţă. Oare, putem considera că cel mai important lucru este să avem o viată pământească deplină şi confortabilă, să ne concentrăm toată atenţia, toată forţa, toată râvna şi toate eforturile, numai asupra vieţii noastre de familie sau profesionale, adică, numai asupra valorilor şi bunurilor pământeşti sau, dimpotrivă, este mai importantă pentru noi iubirea Lui Dumnezeu, iubirea adevărată şi milostivă faţă de aproapele, adică, renunţarea totală la sinele nostru, la propriul eu, pentru a-L sluji pe Hristos prin aproapele? Pilda aceasta ne mai spune că săracul Lazăr stătea la poarta bogatului şi putem presupune, fără prea mare îndrăzneală, că, deşi nu avea posibilitatea să facă fapte extraordinare, în acelaşi timp, el excela prin răbdare, una dintre cele mai mari virtuţi, poate cealaltă faţă a iubirii milostive, o răbdare care nu înseamnă doar o simplă resemnare, ci, tocmai îndurarea necazurilor, a greutăţilor, a sărăciei, a mizeriei chiar, însă, păstrând în inimă sentimentul că toate acestea nu sunt decât cealaltă faţă a unui bine mult mai mare, a unei bogăţii cu mult mai mari şi mai adevărate, care este Slava Împărăţiei Lui Dumnezeu. Bogatul din Evanghelie era satisfăcut de bunurile acestei lumi, de care se bucura din plin, şi considera că totul constă în bunăstarea materială pe care i-o procurau banii. Din păcate, acesta este şi idealul civilizaţiei postmoderniste şi consumiste în care trăim astăzi, care îi celebrează pe cei bogaţi, pentru că, într-un mod sau altul, suntem asemeni bogatului din Evanghelia Duminicii acesteia, ispitiţi fiind să ne mulţumim cu viaţa noastră de zi cu zi, cu ceea ce înseamnă reuşitele noastre pământeşti, cu bunăstarea relativă în care trăim şi în care ne complacem, iar acest lucru trebuie să ne pună serios pe gânduri şi să ne ajute să ne ţinem departe de numeroasele amăgiri şi iluzii înşelătoare ale unei vieţi trecătoare.
«Avraam a zis: “Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti”»
Constatăm, prin urmare, că Pilda aceasta pune în scenă două personaje: un bogat care duce o viaţă de huzur, şi un sărac cerşetor, bolnav, care moare de foame dinaintea uşii bogatului. Bogatului nu-i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi, care îi ling bubele. Trebuie să amintim amănuntul că saliva animalelor, mai ales a câinilor, constiuie un antiseptic valoros, iar aceste aspecte au un înţeles duhovnicesc, mai ales atunci când omul se poartă ca un animal cu inima împietrită, când se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât oamenii înşişi, ceea ce se întâmplă şi în acest caz, deoarece animalele au milă pentru un sărman care fusese pus de către bogat în rând cu câinii. Totodată, bogatul, neasemănându-se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaţa ipostatică, pe când cel sărac este asemănător lui Dumnezeu. Aşadar, începutul parabolei acestei prime Duminici din luna noiembrie zugrăveşte o imagine a lumii de atunci şi a celei de astăzi, căci, de la cădere, mereu sunt bogaţi şi săraci, sunt bogaţi care uită de săraci şi săraci care uită de Dumnezeu, dar, din fericire, sunt şi bogaţi care nu uită de cei săraci şi necăjiţi. În parabolă, avem, iată, un om bogat în toată goliciunea sufletească a lumii acesteia, sărmanul de el, îmbrăcat în purpură şi în vison, stofe scumpe din vremea aceea, iar, odată cu acestea, mesele lui atât de îmbelşugate. Dureros, însă, că în mijlocul atâtor belşuguri de hrană, bogatul nu lua aminte că la poarta lui zăcea zi şi noapte un sărac, Lazăr; care, nici adăpost nu avea. Prin urmare, Mântuitorul înfăţişează aceste două lumi: cea a bogatului, cu oaspeţii lui, cu fraţii lui, probabil, şi cealaltă lume, a lui Lazăr, cel singur şi sărac. Dar, semnificativ este faptul că bogatului nu i se spune numele, iar, sărmanul de la poartă, lepădat, dispreţuit, are nume cu înţeles, ne spune Dumnezeiasca Evanghelie, pentru că numele său este Lazăr, care înseamnă în ebraică «Dumnezeu ajută» (El Azar). Conştiinţa săracului se identifica, oarecum, cu numele lui, pentru că el credea că Dumnezeu îl ajuta şi simţea aceasta, în sărăcia lui, o asemenea sărăcie încât s-ar fi mulţumit doar cu firmiturile care cădeau de la masa bogatului, dar, nici pe acelea nu le avea, pentru că aveau milă de el câinii. De bună seamă, câinii erau hrăniţi de-a binelea, pentru că îl păzeau pe bogat, dar nu ajungeau firimiturile la cel năpăstuit, doar mângâierea câinilor, care se dovedeau mai milostivi decât oamenii. Cu mare surprindere, trebuie să mai constatăm faptul că bogatul continuă să se gândească doar la el însuşi, pe când sufletul celui vitregit de soartă rămâne ceea ce a fost pe pământ, în bine ca şi în rău, de aici, importanţa luptei duhovniceşti şi a ascezei din timpul vieţii pământeşti. Bogatul îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, pe când în timpul vieţii, nici nu se sinchisese de existenţa lui, când îl trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-i răcorească limba, iar, prin aceasta, bogatul şi-a păstrat mentalitatea de stăpân şi de privilegiat. Putem ajunge la concluzia că Pilda bogatului nemilostiv ne arată, într-o formă concentrată, taina vieţii omului, valoarea inestimabilă a vieţii pământeşti care, deşi trecătoare, determină fericirea sau nefericirea veşnică a sufletului nemuritor, creat după chipul Lui Dumnezeu Cel nemuritor sau veşnic viu, cu sublinierea că bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite şi două stări spirituale diferite. De fapt, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai, nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătăţită a sufletului său, deoarece, binele pe care l-a săvârşit săracul Lazăr constă în curăţirea, luminarea şi îmbogăţirea sufletului său prin virtutea răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin tăcerea smerită şi paşnică, ceea ce ne îndeamnă să căutăm, să facem fapte bune, pentru că fiecare dintre noi, vom da cândva socoteală de faptele pe care le-am făcut, iar Dumnezeu ne arată că dincolo de pragul morţii, fiecare om va primi răsplata corespunzătoare a faptelor sale.
Profesor, Vasile GOGONEA
PS În Duminica a 22-a după Rusalii (Ap. Galateni 6, 11-18; Ev.Luca 16, 19-31), din data de 4 noiembrie 2018, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, va oficia Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi slujba de sfinţire a Bisericii cu Hramul «Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil» din Parohia Baia de Fier, Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj
