Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa / Dumnezeu ne apropie de Împărăția Lui pe Calea iertării

221

În Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, suntem cu toții pregătiți pentru a ne simți cum se cuvine în preziua sfântului şi marelui Post, care înseamnă ultimul popas înaintea duhovniceştii apropieri de Împărăția Lui Dumnezeu, apropiere care ne pune, încă de la începutul vieţii noastre păcătoase pe pământ, să ne îndreptăm pe Calea iertării, deoarece suntem izgoniţi din Raiul desfătării din pricina neascultării, a mândriei şi a neînfrânării, tocmai pentru a înțelege că viața dobândită cu multă osteneală, uneori cu chinuri, cu necazuri şi cu lacrimi, iar în cele din urmă chiar cu moartea, constituie o răsplată a păcatului nostru.

“Când postiți, nu fiți triști, ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc”
Evanghelia Duminicii a 36-a după Rusalii, cu certitudine că ne vorbeşte la Sfânta Liturghie despre iertare, despre post şi milostenie, trei virtuţi alese prin care putem actualiza harul Botezului, sporind și îmbogățindu-ne în efortul de sensibilizare morală şi înnoire duhovnicească. Vom vedea că se deschid larg ochii noştri, căutându-L pe Dumnezeu, căutând ţeluri de mântuire, mai ales că din noi înşine şi de lângă noi, pare că ţâşnesc ispitele ademenitoare, dar şi izvoarele de lumină, ca un semn că nimic nu ne pare uşor, că fiind goliți de slavă şi pocăiţi, căutăm întărirea la Domnul Dumnezeu și El ne-o va dărui. Iar de undeva, din pustia mereu apăsătoare a ispitelor, se înalţă ca odinioară în pustia deșertului şarpele cel de aramă, Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cruce de lumină care luminează sufletul nostru în toată această vreme de lupte duhovniceşti. Iată, Sfânta Biserică ne cheamă să ne silim la nevoință și la smerenie, iar de avem vrăjmaşi printre oameni, să realizăm faptul că întotdeauna, cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt: trupul cu dorinţele lui rele, lumea cu spaimele şi farmecele ei ademenitoare, iar al treilea este satana cel ascuns și viclean, care, așa cum ne spune Apostolul Petru, «ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită» (I Petru 5, 8), mai ales că noi conștientizăm, desigur, fiecare în felul nostru, că suntem chemaţi la un veritabil «război» duhovnicesc, iar pentru aceasta, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte inspirat «armele luminii» (Romani 13, 12), un arsenal spiritual în care cea dintâi armă este postul. Prin urmare, postul împreună cu neasemuita rugăciune și cu toate nevoințele legate de asprimea postului, pot fi zădărnicite de vrăjmașul diavol, dacă nu suntem cu multă luare aminte. Tocmai în acest sens, ne spune Mântuitorul: «Când postiți, nu fiți triști, ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc… tu însă, când postești, unge capul și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești» (Matei 6, 16-18). Așadar, când postim, să lucrăm cu dragoste nevoințele postului, dar să le acoperim și să le păzim cu smerenie, iar vestejirea firească a trupului să o împodobim cu veselia inimii și a feței, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul, mai ales că ungerea capului și spălarea feței, nu trebuie luate «ad litteram», ci cu un înțeles duhovnicesc. Deci, a spăla fața înseamnă a ne curăți viața de toată întinăciunea păcatului, iar a unge capul mai înseamnă a face mintea să strălucească de cunoștința dumnezeiască (Filocalia, vol. II, p. 232).

“De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc”
Prin urmare, să începem cu începutul Pericopei Evanghelice și să înțelegem că starea lui Adam cel izgonit, semnifică şi starea noastră lumească, cea care se oglindeşte în cântările pline de umilinţă ale Duminicii: “Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: «Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celui viclean, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am depărtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta»”! Să înțelegem că nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt şi o întristare şi chiar o tânguire pentru Raiul pierdut şi pe care, cu multe suferinţe, se cade să-l redobândim. Evanghelia citită la Sfânta Liturghie, ne aduce aminte, iarăşi, de cele două mari fapte: smerenia şi dragostea, care sunt temeiul a toată fapta bună a iertării «greșiților noștri», iar noi trebuie să nu uităm că grijile lumeşti, de obicei, răpesc omului toată vremea, iar pentru grija de suflet, nu-i mai rămâne omului niciun popas, fiindcă toate grijile trebuiesc proporţionate cu însemnătatea lucrului respectiv. De aceea, ne îndeamnă iarăşi Mântuitorul: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. (Matei 6, 19–21)! Deci, întotdeauna, averile pământeşti, faţă de comoara mai scumpă decât toată lumea a sufletului, nu merită atenţia care li se acordă. Poate că nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijii de suflet i se cuvine întâietatea, iar vremea postului, vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zădărnicită cu grijile apăsătoare ale celor pământeşti. În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atenţia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, şi anume, asupra iertării aproapelui, care este o mare faptă bună şi bine plăcută Lui Dumnezeu. Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre: “De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre”(Matei 6, 14–15). Desigur, deşi tot păcatul este împotriva Lui Dumnezeu şi numai de la El putem dobândi iertarea, totuşi, de păcatul faţă de aproapele, Dumnezeu nu ne iartă fără aprobarea acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supărat cu ceva, el răspunde: “Dumnezeu să te ierte!”, adică: eu te-am iertat, de acum poate şi Dumnezeu să te ierte! Şi numai aşa ne iartă, fiindcă pentru înnoirea noastră sufletească, în primul rând, avem nevoie de iertarea păcatelor de la Dumnezeu, iar nevoințele postului urmăresc şi acest lucru. Iar noi, în rugăciunea domnească de fiecare zi, ne angajăm faţă de Dumnezeu să facem acest lucru: “Iartă-ne Doamne, greşalele noastre, că şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Iar fără de această iertare, nu ne iartă nici Dumnezeu pe noi! Nu numai că nu ne iartă, dar nici faptele cele bune nu ni le primeşte. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos: “De-ţi vei aduce darul tău la Altar şi acolo-ţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul şi mergi mai întâi de te împăcă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău”. (Matei 5, 23–24), ceea ce înseamnă că Dumnezeu ne apropie de Împărăția Lui pe Calea iertării!

“Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”
În concluzie, dacă prin păcat am căzut din raiul comuniunii cu Dumnezeu, ca odinioară Adam, suntem chemaţi ca timp de patruzeci de zile, să creştem duhovniceşte până Îl vom întâlni tainic pe Domnul Cel Înviat, iar acest lucru este posibil, renunţând la plăceri şi la multe lucruri trecătoare, dar făcând investiţii în eternitate. Așadar, postul în care intrăm s-ar cuveni să fie pentru noi o conştientizare a plânsului lui Adam şi al Evei, atunci s-au lipsit de frumuseţea raiului, pentru ca, trăind durerea îndepărtării de Dumnezeu, să dorim a ne întoarce, asemenea fiului risipitor, în casa Tatălui nostru. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, aşezată de dumnezeieştii Părinţi în pragul Postului Mare, ne aduce aminte de un lucru deosebit de important: bucuria şi, deopotrivă, drama libertăţii nemăsurate a omului, mai ales că preţuindu-ne atât de mult prin faptul că ne-a creat după chipul Său, Dumnezeu a sădit în noi darul libertăţii, posibilitatea de a alege drumul pe care să-l parcurgem în viaţă! E drumul către El sau către neantul pierzării și al desfrâului, tocmai pentru a conștientiza înlăuntrul firii noastre, cât de mult doreşte Dumnezeu ca făptura Sa să rămână în legătură cu Sine, să rămână în Împărăţie! Desigur, libertatea este cea mai mare şansă, dar şi cea mai grea povară a vieții noastre, iar adevăratul om liber nu este cel care face tot ceea ce voieşte, ci acela care scapă de robia patimilor! Da, oameni buni, adevăratul om liber este acela care devine robul lui Dumnezeu, dobândind, astfel, după cum spune Apostolul Pavel: «libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu» (Romani 8, 21). Iar în Evanghelia care se va citi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se aminteşte de faptul că întotdeauna inima omului este acolo unde se află şi comoara lui: “căci unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Matei 6, 21). Comoara aceasta ar trebui să nu fie nimic altceva decât împărăţia cerurilor, pe care o putem pregusta încă din această lume şi apoi deplin în viaţa cea veşnică. Dar, cum vom putea obţine această comoară? Evanghelia şi Apostolul din Duminica izgonirii lui Adam din rai trasează câteva direcţii sau căi prin care comoara împărăţiei cerurilor poate fi câştigată: pe de o parte, o inimă iertătoare faţă de cei care ne-au greşit în viaţă, pentru că nu poate omul să parcurgă cu folos cele şapte săptămâni de Post, dacă nu-l roagă pe Dumnezeu să-i dea simţul şi puterea iertării tuturor celor care i-au greşit în viaţă! Pe de altă parte, Mântuitorul Hristos ne cere sinceritate şi deschidere în inimile noastre, iar Sfântul Apostol Pavel, în fragmentul din Epistola către Romani, atât de eclatant ne spune că în viaţa omului este de absolută necesitate dobândirea nejudecării aproapelui şi a curăţiei. Prin Cuvântul Său neasemuit, Mântuitorul ne îndeamnă, aşadar, la iertare şi la onestitate, iar Apostolul Pavel ne cheamă la nejudecarea aproapelui şi la curăţia trupească şi sufletească. Acestea reprezintă, credem, cele patru arme pe care creştinul este chemat să le poarte de-a lungul întregii sale vieţi, dar în mod special în timpul Postului Mare. Poate că în întreaga istorie a vieţuirii creştine, la noi şi în alte părţi ale lumii văzute și nevăzute, creştinii adevăraţi, pustnicii din sihăstrii sau cei care s-au nevoit în viaţa de familie, toți au experimentat, au trăit în sufletul lor plânsul lui Adam, atunci când acesta a fost izgonit din rai. Oricum, ostenelile pentru virtute, postul și toate celelalte, deși sunt trebuitoare pentru mântuire, totuși, Dumnezeu le primește nu numai ca un lucru datorat, ci și ca pe o faptă bună, ca pe un dar. De aceea Sfinții Părinți mai numesc postul și «zeciuială», o «zeciuială» de fapte bune pe care o dăm Lui Dumnezeu pentru întreaga curgere a anului. Darul însă, pentru a putea fi primit cum se cuvine, trebuie să îndeplinească și condiția Evanghelică a darului, să fim împăcați cu aproapele nostru, iar de aici ne vine atât de frumoasa rânduială a iertării, care se face în această Duminică dinaintea postului, care se numește și «Duminica iertării». E un semn dumnezeiesc al faptului că la sfârșitul vecerniei, toți părinții și frații, precum și creștinii de față își cer iertare unii altora: «Iartă-mă frate!», «Dumnezeu să te ierte!».Și tot la fel, creștinii se iartă cu cei din casă, cu vecinii și cu cei care nu au vreo pricină, fiindcă în acest fel ștergem toată răutatea cea de la inimă și putem aduce în pace și cu bună nădejde Lui Dumnezeu darul ostenelilor postului, ca o certitudine că Dumnezeu ne apropie de Împărăția Lui pe Calea iertării!.
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here