În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14; (Începutul Triodului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va revela în lumina ochilor minţii noastre adevărul indubitabil că smerenia este acea putere sufletească prin care îndepărtând orice gând de trufaşă mândrie, ne recunoaştem slăbiciunile, imperfecţiunile şi starea de dependenţă în care se află fiinţa noastră omenească faţă de Dumnezeu, deoarece virtutea smereniei este o frumoasă însuşire a sufletului creştin, o virtute dintre cele mai bine plăcute Lui Dumnezeu, rânduită după credinţă, nădejde şi dragoste, o virtute contrarie unuia dintre cele mai grele păcate din câte poate stăpâni inima omenească, păcatului mândriei deşarte, iar, ca să ne convingem de valoarea smereniei, să ne amintim chiar de viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în această lume, o lume apăsată de umbra păcatului, dar, pe care Lumina lumii s-a străduit atât de mult s-o ridice cât mai sus pe calea dragostei şi bunătăţii, a iubirii şi a smereniei. În esenţă, Duminica Vameşului şi a Fariseului marchează un nou început în viaţa liturgică a Bisericii, adică, perioada Triodului, pentru că din această Duminică binecuvântată până la Duminica Învierii se foloseşte la strană cartea de cult numită Triodul, cea care cuprinde toate slujbele săvârşite de Biserică în perioada Postului Mare, pe săptămâni şi zile, rânduind viaţa lăuntrică a creştinilor, un îndrumar duhovnicesc prin intermediul căruia strădaniile omului sunt canalizate către o înnoire duhovnicească de substanţă, către o schimbare a vieţii lăuntrice, ca o dovadă incontestabilă că Dumnezeu ne învaţă că doar smerenia firii omeneşti este cea mai trainică temelie a vieţii noastre creştineşti!
„Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca XVIII, 13)
În Duminica aceasta de la începutul Triodului, să desluşim cu înţelepciune ceea ce au gândit şi cum s-au rugat, mai întâi fariseul, care se aşează în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se astfel: ,,Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc 18, 11-12), iar din spusele sale rezultă că el îi mulţumeşte Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalţi oameni, ci este mai bun decât majoritatea şi respectă Legea întru totul. De fapt, în rugăciunea sa, nu-L pune în centru pe Dumnezeu, ci pe sine însuşi, cu toate realizările sale. De aceea, Evanghelia ne aminteşte că: ,,El se ruga în sine“ şi conta doar părerea sa, fără a intra în dialog cu alţii sau cu Dumnezeu. Toţi sunt hoţi, adulteri, păcătoşi, dar, uită că Iisus Hristos a venit exact pentru cei din urmă (săraci, păcătoşi) ca să-i învie la viaţă… Mai mult, el nu consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaşte creatură limitată, care poate fi împlinită numai de puterea divină. Fariseul nu recunoaşte că ar fi primit totul de la Dumnezeu şi nici nu-I cere ceva Domnului, ci, numai Îi povesteşte realizările sale pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit, mai ales că nu se opreşte aici, ci îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt ca şi el. Pentru a se lăuda pe sine, el simte că trebuie să-i ponegrească pe alţii, creând ulterioare dezbinări! Vedem, aşadar, că mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel spus, mai bun, mai deştept, mai dotat, mai inteligent decât toţi ceilalţi oameni, dar, această dorinţă, chiar când e îndreptăţită, nu e neapărat şi dreaptă, deoarece, scara valorilor o stabileşte numai Dumnezeu, El dă talanţii, El apreciază cât am făcut, iar discernământul infailibil, negreşelnic, Îi aparţine numai Lui Dumnezeu! În schimb, rugăciunea vameşului din Sfânta Evanghelie este o rugăciune bineplăcută Lui Dumnezeu, pentru că smerenia îi dă tot ceea ce-i lipsea! Pentru aceea, cu dreptate putem spune că rugăciunea vameşului este un înalt model de rugăciune, mai întâi prin smerenie şi în al doilea rând pentru că, în aşa de puţine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca XVIII, 13) se cuprinde aşa de mult. Se află în aceste scurte cuvinte smerite o rugăciune de cerere, dar totodată şi una de laudă şi de mulţumire împreună cu o rugăciune a inimii şi a buzelor, adică toate formele de rugăciune. Ştim cu toţii că rugăciunea este nepreţuitul ajutor în trăirea de toate zilele a creştinului şi că fără ea, nici nu poate fi o adevărată viaţă creştinească. Rugăciunea este înălţarea sufletului nostru către Dumnezeu pentru a-L preaslăvi, a-I cere ceea ce avem nevoie şi a-I mulţumi pentru toate câte ni le dă El, în fiecare clipă a vieţii! Ea este mijlocul prin care se asigură o legătură neîntreruptă, nemijlocită şi la îndemâna oricui, a făpturii cu Ziditorul său, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatăl său plin de dragoste şi înţelegere. Rugăciunea este scara tainică şi minunată pe care ne putem ridica până la Dumnezeu, Părintele tuturor luminilor şi al veşnicelor bunătăţi. Ea este scara spre cer şi zborul de toate zilele al fiinţei noastre celei lăuntrice, către Dumnezeu! În rugăciunea vameşului recunoaştem bunătatea şi milostivirea Lui Dumnezeu, starea de păcate de care nu ne poate izbăvi decât cu ajutorul Lui, al Dumnezeului pe care vameşul Îl cheamă cu adâncă şi respectuoasă stăruinţă şi totodată ne aminteşte, fără cuvinte, să nu-i uite Dumnezeu, nici nevoile pe care le are. În acest fel, Mântuitorul Iisus Hristos ne asigură că vameşul, care s-a rugat astfel, s-a întors mai îndreptat la casa lui, în sensul că, pe de o parte, rugăciunea i-a fost ascultată, şi nu putea să nu-i fie, iar, pe de altă parte, că sufletul său s-a simţit uşurat, curăţit, împăcat, pentru că înlăturând orice urmă de trufie a pregătit în fiinţa sa, locaş cuviincios şi bine-plăcut Lui Dumnezeu, Cel Care ne învaţă că doar smerenia firii omeneşti este cea mai trainică temelie a vieţii noastre creştineşti!
„Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte se va înălţa” (Luca XVII, 14)
În desluşirea Pericopei Evanghelice a Duminicii a 33-a după Rusalii, merită să pornim de la cuvintele minunate pe care Mântuitorul Iisus Hristos le rosteşte cu limpezimea autorităţii dumnezeieşti, acea înaltă sentinţă morală de-a pururi valabilă: „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte se va înălţa” (Luca XVII, 14), subliniind încă o dată, cu toată puterea Sa divină, rolul atât de mare al smereniei creştine, care desăvârşeşte viaţa creştinului şi rugăciunea lui, iar aceasta ne asigură că aceia care sunt smeriţi primesc Harul Lui Dumnezeu (Iacov IV, 6; I Petru V, 3), că sunt auziţi de Dumnezeu (Psalmul IX, 12), că sunt izbăviţi de Dumnezeu (Iov XXII, 29), că sunt ascultaţi de Dumnezeu (Psalmul I, 17; LXVI, 2) şi că, în acest fel, vor dobândi împărăţia cerurilor (Matei V, 3; XVIII, 4). Sfânta Scriptură ne învaţă să ne păzim cu toată împotrivirea de falsa smerenie (Coloseni I, 18, 23) şi de „mândria” smereniei, care pot deveni apăsări grele ale sufletelor, dar care nu pot înşela pe Dumnezeu, ci numai pe noi înşine sau în unele cazuri pe aproapele nostru, însă întotdeuna spre pierzarea noastră vremelnică şi veşnică.
Dar, spre bucuria şi folosul nostru, trufia, mândria, vanitatea şi lăudăroşenia sunt lucruri din ce în ce mai osândite în zilele noastre, nu numai în numele Sfintei Evanghelii şi al unei credinţe religioase, dar, chiar în numele omeniei, fiind înlocuite în viaţa cotidiană cu cinstea, facerea de bine, sobrietatea şi modestia, ceea ce nu poate decât să bucure sincer pe împlinitorii smereniei şi ai legii creştine. Prin rugăciunile noastre, un cuvânt de înaltă laudă şi neţărmurită recunoştinţă să aducem Domnului nostru Iisus Hristos, pentru revelarea acestui mijloc dumnezeiesc de mântuire, care este smerenia creştină, pentru că El Însuşi a sădit-o în inimile noastre şi a trăit-o în viaţa Sa pământească, pentru că ne-a învăţat şi pe noi, atât de convingător, s-o avem în toate împrejurările vieţii noastre şi mai ales în rugăciunile noastre cu care neîncetat s-o împletim, pentru ca acestea să străpungă stihiile pământului şi să ajungă la treptele prea înalte ale tronului ceresc.
Aşadar, cu puterea smereniei să biruim întotdeauna mândria deşartă,, acest greu păcat al tuturor, deoarece, nici slava deşartă, nici lăudăroşenia şi mai ales falsa smerenie să nu pună stăpânire pe Eul nostru lăuntric şi să nu grăiască necontrolat în numele nostru, nici în faţa Lui Dumnezeu şi nici înaintea oamenilor. Cu osârdie, să putem sădi în sufletele noastre smerenia cea sfântă, s-o ajutăm să prindă rădăcini adânci şi să ne împodobească viaţa, ca pe cea a Domnului Iisus Hristos, învăţătorul şi modelul nostru, spre care mereu trebuie să tindem, şi să ne însoţească mereu rugăciunile noastre dându-le frumuseţea şi puterea negrăită de a mişca inima Părintelui nostru al tuturor. Alungând de la cerul sufletului nostru orice gând de mândrie şi recunoscându-ne, cu toată zdrobirea inimii, starea de păcat în care ne aflăm, să rostim mereu cu neprefăcută smerenie, ca şi vameşul din Sfânta Evanghelie de astăzi: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, pentru ca şi noi să ne înălţăm în ochii Părintelui Celui veşnic şi să găsim odihnă sufletelor noastre, fiindcă, numai Dumnezeu ne învaţă că doar smerenia firii omeneşti este cea mai trainică temelie a vieţii noastre creştineşti!
Profesor Vasile GOGONEA
